S-a vorbit foarte mult despre un tineret acultural postdecembrist ce nu reuşeşte să facă joncţiunea cu prezentul, cu realităţile istorice, eşuând în năzuinţa de a-şi îmbrăţişa idealul.
Generaţia în vârstă a privit pe rând cu speranţă, cu condescendenţă, cu frică şi milă, tinerii de astăzi, încercând să le ofere un rol principal într-o piesă regizată de ei şi modelată doar de idealul lor. Profesorii, uşor cvasi-melancolici, rostesc imperativul titan ce-l lipesc de fruntea junei generaţii: “Copii din ziua de azi nu mai citesc”. Părinţii, e adevărat închistaţi în probleme cotidiene şi furaţi de actualitate, fără a înţelege pe deplin tehnologia, afirmă în grabă: “toată ziua stă pe telefon, nu mai vorbeşte cu nimeni, nu mai învaţă carte”. Bunicii vorbesc cu stoicism despre războaie, comunism, lipsuri şi parcă îi zărim plângând când privesc lipsa de sensibilitate a tinerei generaţii. Probabil proporţiile sunt amplificate pe fondul marasmului societăţii româneşti adâncit de o atmosferă a cenuşiului ce poartă peste timpuri cu ea o durere morală.
Generaţia în vârstă aplică astăzi junilor un registru ideatic izvorât din Vârsta lor de Aur ce înrâurea şi anima o anumită societate cu un sens axiologic specific şi cu un chip bine definit. Trebuie căutat sensul axiologic (dacă admitem că el există) şi trebuie intuit chipul. Cu o astfel de atitudine din partea bătrânilor noştri, fiecare ar întrupa un rol într-o piesă regizată de un “străin” lipindu-şi sufletul de un rol, fie el şi secundar.
Legitimitatea este problema de fond – tinerii nu o caută, bătrânii noştri nu o mai oferă. Cadrul nu este general, dar hiatul există şi cu timpul erodează şi mai mult transferul de tradiţie, cultură şi istorie dintre generaţii. Chestiunea “legitimitatea junilor în ochii senectuţii” ar fi bine să fie tratată în cercul prezentului, nu al trecutului, circumscrisă viitorului, nu zodiei miticului şi a nostalgiilor colective sau personale. Înainte de a fi o generaţie aculturală aşa cum o denumesc unii, tinerii postdecembrişti reprezintă o generaţie tehnologică, nu doar tehnologizată.
Howard Reingold face referire, la un moment dat, într-o expunere la un cercetător ştiinţific cognitiv, pe numele său Andy Clark, care consideră că oamenii se află “în simbioză om-tehnologie” şi că a raporta natura umană la ceea ce oamenii au fost, reprezintă un reducţionism nociv: “creierele noastre sunt mecanisme neobişnuit de flexibele a căror funcţionare biologică corespunzătoare a implicat întotdeauna recrutarea şi exploatarea recuzitei şi schelelor non-biologice”. Asta semnifică o schimbare de paradigmă, o schimbare a felului în care se comportă omul, acest “cyborg“.
De la “conceptul unei viitoare tehnologii care să-i ajute pe oameni să navigheze mai eficient prin oceanul cunoaşterii” profeţit şi materializat de Vannevar Bush, continuat de J.C.R. Licklider şi de alţii şi până la parteneriatul dintre computere şi gândirea omenească, se conturează orizontul unui alt tip de om simbiotic şi dual ca esenţa. Asta vine să ne umple insomniile cu mai mult tumult şi fior, bineînţeles, în spiritul şi avansului cunoaşterii.
În acest sens ar fi bine să fie analizat tineretul actual. Dacă rămânem într-o paradigmă aculturală (tinerii nu mai citesc), asufletească (manelele sunt singura certitudine a junilor) şi materialistă (banii/sexul ca singurul scop al existenţei) nu vom putea niciodată empatiza cu o astfel de generaţie. De la “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” s-a ajuns la “cine are bătrâni să nu-i amaneteze” şi nu este normal, chiar dacă facem abstracţie, inclusiv de viziunea conservatoare care îmbracă prezentul articol.
Există o categorie specială de ipochimeni ce fac parte din generaţia mai în vârstă, care este deseori autistă la argumentele tinerilor, uneori chiar şi la tineri propriu-zis. Aceştia sunt tributari unei viziuni aulice despre cultură. Îi invit pe aceştia să răspundă la o întrebare simplă: ce este mai rău: să fii Acultural sau Culturnic?
Acultural.
Ghici de ce 🙂