Hatmanul se căsătorise cu bunica din dragoste şi nu încape îndoială că, în întăii ani ai căsătoriei, a stat cu desăvârşire sub îndoitul farmec al frumuseţii şi al spiritului ei. Dar cu încetul, neasamanarea firilor şi a creşterilor nu a putut decât să-şi producă efectul, căci atât firile, cât şi creşterile lor erau cu totul deosebite.
El era un copil al naturii, cu prea puţină cultură, crescut în copilărie şi în prima tinereţă la ţară, fără frâu, stăpânit de instinctele şi aplecările lui fireşti. Din fericire, aceste instincte şi aplecări erau cinstite: era de o fire deschisă, incapabilă de disimulare sau de intrigă, urând şi dispreţuind minciuna, iubind numai calea cea dreaptă, bun la inimă şi milos, deşi iute şi grabnic la mânie, dar nepizmatareţ şi, încă din tinereţe, de o evlavie sinceră. Inteligenţa lui nu trecea peste mijlocie, dar era plin de bun-simţ. Era indulgent cătră pacatele altora, dar şi cătră patimile lui, căci, din cele auzite, sunt în drept s-închei că era iubitor mare al sexului frumos. Nelacom de bani, dar gospodar bun şi harnic al averii sale, diregător drept şi incoruptibil, de o bărbăţie recunoscută de toţi, prieten bun şi credincios. Părinte deosebit de afectuos, iubitor de ţară şi de neam, vorbea adesa copiilor lui de soarta jalnică a neamului nostru, rupt în trei crâmpeie deosebite; dorea ca ei să poată ajunge a vedea cel puţin zorii reîntregirii lui.
În schimb, bunica fusese crescută în Fanar, adică într-unul din centrele cele mai rafinate din lume, unde copilului, ca întăi învăţământ, i se întipărea în minte două axiome: întăiul, că el trebuie să se ferească cu străşnicie a-şi da gândul în vileag, ci, dimpotrivă, să-l ascundă cu cea mai mare îngrijire, al doilea, că numai pe căi piezişe se ajunge cu siguranţă la scop; un centru în care, de mic, s-a deprins să întrebuinţeze minciuna ca armă de căpetenie, atât în aparare, cât şi în agresiune, un centru, în sfârşit, care alcătuia cea mai adevarată şi mai neîntrecută academie a intrigii.
Trebuie însă să declar că bunica nu era nici falşă, nici intrigantă, nici minciunoasă. Dar nu-i plăcea să „zică lucrurile pe şleau“, cum obişnuia hatmanul, ci bucuros lasa ceva de gâcit interlocutorului ei. La caz de nevoie ştia să croiască o minciună, nu moldovenească, necioplită, cusută cu aţă albă, ci una elegantă, plină de artă, grecească, lustruită, poleită. Deloc nu a lasat reputaţia unei intrigante, ca alte cucoane de pe atunci, nu numai fanariote, dar şi get-beget moldovence, însă când era vorbă să-şi ademenească soţul la îndeplinirea vreunei dorinţi a ei, pe care o ştia potrivnică principiilor, obiceiurilor şi aplecărilor lui, se pricepea, spre a-şi atinge scopul, să întoarcă fel de fel de şuruburi minunate.
Bunica era o cucoană mare (une grande dame) în toată accepţiunea cuvântului; amabilă, cu desăvârşire stăpână pe toate formele politeţei celei mai rafinate, având sâmţul înnăscut al „cuviinţilor“ şi înzestrată cu un tact deosebit. Unul din dictoanele ei favorite era: On n’est jamais assez poli (Niciodată nu eşti destul de politicos).
Dar era cam sacă la inimă, egoistă, dominatoare pănă la tiranie, necruţătoare faţă de cei ce-i erau supuşi şi, în momentele de mânie, capabilă de acte de o asprime exagerată. Apoi, lucru straniu, cu toată netăgăduita-i şi strălucitoarea-i inteligenţă, prea adesa lipsită de simţ practic şi chiar de bun-simţ […].
Nici o casă în Ieşi nu era ţinută ca a ei şi, mai ales, nicăiure nu se mânca ca la dânsa. Se lăuda că ea a învaţat pe moldoveni cum să mănânce şi a transformat bucătăria moldovenească din bucătărie de salbateci în bucătărie de oameni civilizaţi. Şi, în privinţa asta, toţi contimporanii erau unanimi pentru a declara că masa ei era fără păreche în întreaga ţară: proclamau pe bunica drept unică în toate privinţele gospodăreşti; la dânsa s-au văzut în Ieşi cele dintăi slugi îmbracate europeneşte şi servind cu mănuşi albe, ca în Apus.
Bunica avea cultul frumuseţii: un barbat şi mai ales o femeie nu putea comite pacat mai mare decât acel de a fi neplăcut sau mai ales neplăcută la privit. Nu suferea împrejurul ei decât slugi frumoase. De la început nu a primit să fie slujită de ţigance, din cauza pielei lor smolite care-i jignea simţimântul estetic: era totdeauna încunjurată de un adevărat stol de fete moldovence frumoase, nelepădându-se de acest obicei pănă la moarte. Soarta acestor fete nu prea era de invidiat, căci dacă era darnică cătră cele care erau supuse, o slujeau bine şi mai ales ştiau să i se vâre pe sub piele, palmele, bătăile cu papucul şi cuvintele usturătoare curgeau pentru cea mai mică greşală.
Foarte mondenă, foarte cheltuitoare, mai iubea şi jocul de cărţi. Averea hatmanului fiind atunci foarte mare şi el, la începutul căsătoriei, foarte robit de frumuseţa ei, era lasată liberă să cheltuiască cât îi plăcea. Dar, cu vremea, prea abuzând de această libertate, mai ales în privinţa jocului de cărţi, el se văzuse silit să strângă baierele pungii, fixându-i pentru toaletă şi plăceri o sumă hotărâtă pe fiecare lună. Deşi această sumă, mai ales pentru împrejurările vremii, era foarte ridicată, nu ajungea niciodată cheltuitoarei şi neordonatei hătmănese. Din această pricină se iscau necontenite certe între soţi, în urma cărora de obicei hatmanul plătea, iar când nu plătea, cucoana Frosiniţa făcea datorii cari, la moartea bunicului, se suiau la respectabila sumă de 32 000 de galbeni sau 375 000 de franci de aur.
Chestiunea bănească era departe de a fi singura asupra căreia soţii nu se înţelegeau. Pe când hatmanul era cât se poate de evlavios, mergea la toate slujbele bisericeşti, ţinea toate posturile, se spovăduia nesmintit de două ori pe an, am văzut că bunica nici nu credea în Dumnezeu şi chiar îşi bătea joc de numele lui. Şi deoarece pe acest capitol hatmanul nu şuguia şi pretindea cu tot dinadinsul ca toată casa să-i urmeze pilda, se isca mare gâlceavă între cei doi soţi şi bunica era silită să se supuie, deşi cu cea mai mare şi mai vădită rea-voinţă […].
Cu tot egoismul ei, bunica era foarte generoasă şi binefăcătoare; această generozitate era adesa rău plasată, obiectul dărniciii sale fiind de multe ori nu acel care era în nevoie, ci acel care, prin măgulire, îi câştigase favoarea. Şi deloc nu asculta în această privinţă sfaturile altora; la observaţiile cele mai drepte răspundea: Etsi thelo, etsi kamo! („Aşa vreu, aşa fac!“); un principiu de altfel destul de general pentru ea. Dar fapt este că nimica nu-i plăcea mai mult decât a da. Hrănea o mulţime de saraci şi căuta cu cheltuiala ei orice bolnav îi cerea ajutor. A înzestrat o mulţime de fete, înlesnindu-li astfel facerea de căsătorii bune. Una din acele făcând pe lângă ea serviciul de cameristă, o nemţoaică din Ieşi, numită Iulia, deosebit de frumoasă şi foarte cuminte, a fost, cu ajutorul ei, căsătorită cu un barbat care încă sub Mihai Sturdza avea o situaţie onorabilă, iar după Unire a ajuns primar al oraşului Ieşi şi chiar ministru.
Hatmăneasa numai blândă nu era; accese de mânie vădită, ca soţul ei, nu avea, dar era fără milă pentru acei pe cari îi dusese pacatul s-o nemulţămească. Trata cu bataie atât slugile, robi sau oameni slobozi, cât şi copiii ei; aceste execuţii se întâmplau zilnic în casă şi erau îndeplinite fără cruţare. Atât tata şi moşii mei, cât şi foştii robi, precum şi alţi servitori şi servitoare pastrase în această privinţă o amintire de ea cât se poate de puţin plăcută, pe când cu toţii îşi aduceau aminte de hatman cu cel mai mare drag. Bucatarii casei erau vestiţi, dar vai de ei când aveau nenorocirea să greşască vreun fel de bucate, macar cât de puţin!
În lume, cu toată amabilitatea şi politeţea ei, era mai mult temută decât iubită, căci avea o limbă din cele mai ascuţite. Unele din cuvintele sale au trăit multă vreme în amintirea societăţii ieşene, ca, spre exemplu, complimentul făcut unei doamne, nu tocmai frumoase, dar negricioase, care venise să-i facă vizită îmbracată în alb de la cap pănă la picioare: Quelle délicieuse toilette vous en avez aujourd’hui, ma chère, on dirait tout-à-fait une mouche dans du lait!
Radu Rosetti
Amintiri: Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe,
(c) Humanitas, 2013