Cuza era nu numai un barbat cu minte excepţional de ageră, dar firea îl mai înzestrase cu mari însuşiri de barbat de stat. Era foarte simpatic, ştia să se facă popular şi iubit şi să păstreze iubirea acelor cu care se găsea în contact. Avea un caracter pe cât de franc şi de deschis îl poate avea un conducător de oameni, era stăpân pe darul de a şti şi de a putea să se hotărască răpede şi să se ţie de hotărârea luată, care de altmintrelea era aproape totdeauna cea bună. Absolut neînfricat, avea pentru primejdie cel mai desăvârşit dispreţ. Era prieten bun şi credincios, cu totul lipsit de fudulie şi de fumuri; vechilor prieteni, ramaşi în situaţiunile cele mai umile, li arata aceleaşi atenţiuni ca înainte de domnie; avea oroare de pompă şi de ceremonial. Din nenorocire era cinic şi nu avuse parte de creştere în adevaratul sens al acestui cuvânt. Adică dacă ştia, ca aproape toţi boierii de atunci, să se poarte foarte bine într-un salon, nu fusese învăţat să-şi stăpânească patimele, poftele şi aplecările fireşti. Dacă Cuza ar fi avut parte de o asemene creştere îngrijită, ar fi fost un barbat cu totul excepţional.
Dar de unde să fi luat el atare creştere? De la ţiganii părinteşti? Căci, afară de prea puţine excepţiuni, de la mâna ţiganilor şi a ţigancelor, în vremea copilăriei lui Cuza, primeau copiii boierilor întăia lor creştere. Cu totul mic era [numărul acelor] copii care erau crescuţi de străini culţi, în stare să li deie o educaţiune în accepţiunea ce o dăm astăzi acestui cuvânt, iar părinţii primului domn al Principatelor Unite erau departe de a dispune de mijloace îndestulătoare pentru a creşte astfel pe copiii lor. Ei erau oameni de treabă, care se vede că inculcară fiului lor principii de cinste personală, dar nu dispuneau, ei înşişi, nici de creştere îngrijită, nici de cultură, nici de mijloace însamnate. Am avut norocul ca natura să înzestreze pe Cuza cu o fire care avea parte de multe instincte frumoase, cu o minte excepţional de deschisă, cu avânturi generoase şi cu rari aptitudini pentru conducerea oamenilor. Dar, în schimb, ea a făcut dintr-însul un bărbat care, prin cinismul ce-l arata în unele privinţi, prin robirea cătră poftele şi slăbiciunile sale, nu era, ca cea mai mare parte din membrii de atunci ai boierimii noastre, decât un copil al naturii.
Nici în casa părinţască, nici în pensionatul lui Cuénin, care era mult mai bun decât s-ar putea crede, nici la Paris, unde a trăit câţiva ani, mai mult petrecând decât învăţând, n-a avut el unde să înveţe să-şi stăpânească instinctele şi poftele şi să se desfacă de unele obiceiuri care, mai ales după ce a urcat treptele scaunului domnesc, înfăţoşau un contrast izbitor cu situaţia la care ajunsese.
Încă înainte de domnie avea reputaţia unui stâlp de cafenele şi a unui crai. Căsătorit încă de tânăr cu Elena Rosetti-Solescu, o rudă departată a noastră, găsise în ea toate virtuţile care fac podoaba unei femei, afară de inteligenţă, şi marea ei afecţiune pentru el o făcea să treacă peste purtarea lui, arătând în această privinţă o surprinzătoare lipsă de demnitate, care îl încuraja să urmeze pe calea apucată.
Îi plăcea mult sexul frumos, avusese înainte de domnie legături cu câteva femei mai uşuratece din societate, dar li prefera profesionalele. Era lucru obşteşte cunoscut că-şi petrecea nopţile în localurile de petrecere din Ieşi şi din Galaţi. Îndată după ce se urcă pe scaunul domnesc, nu lipsiră femei interesate din societatea mare care să brigheze situaţia de amantă oficială a domnului; s-au văzut chiar, spre marele scandal al întregii lumi ieşene, două surori dând o luptă aprigă pentru favoarea lui, a doua soră suplantând în rolul de amantă în titlu pe cea dintăi. Amorurile de care Cuza a avut parte au fost de altmintrelea toate venale, cel mai interesat şi totodată cel mai lipsit de credinţă fiind acel care a ţinut aproape tot timpul domniei şi chiar după cădere cu acea care îl făcuse să creadă că copiii altuia sunt copiii lui.
[…]
Când faci o comparaţie între Cuza şi Carol I, fie ca oameni, fie ca domnitori, eşti nedrept faţă de cel dintăi dacă nu ţii samă de creşterea de care au avut parte şi unul, şi altul.
Principele de Hohenzollern, membru al unui neam de stăpânitori ai uneia din ţările cele mai civilizate din lume, fiu al unui barbat înzestrat cu o înaltă cultură şi cu însuşiri deosebite de barbat de stat, a avut parte de o creştere din cele mai îngrijite, aş putea zice de o creştere specială pentru uzul unor barbaţi expuşi, prin naşterea lor, să devie odată conducători de oameni şi, spre acest sfârşit, special pregătiţi în acest scop. Principele Carol mai fusese destinat la început să îmbrăţoşeze cariera ecleziastică, se-nţelege în scop să ajungă la cele mai înalte demnităţi ale bisericii catolice, ceea ce însamnă că se cultivase într-însul mai cu deosebire necesitatea de a-şi stăpâni mai înainte de toate patimele şi poftele, simţul de datorie şi cultivarea aceea a instinctelor spiritului de ordine, a unei vieţi private demne şi a stăruinţii în întreprinderi. Cuza era fiul unui boier moldovan fără creştere şi fără cultură, de la care n-a avut cum să primească nimica ce samănă a creştere decât îndemnarea să fie cinstit, iubitor de ţară, econom şi cu frica lui Dumnezeu; aceasta a fost fără îndoială toată creşterea morală de care Cuza a avut parte în casa părintască. Mult mai mult nu i se va fi inculcat nici în pensionatul lui Cuénin şi nici mai cu samă în cafenelele Parisului. Şi totuşi acest barbat înzestrat cu o creştere atât de rudimentară şi cu o instrucţiune din cele mai superficiale a izbutit să aducă la îndeplinire unirea, să dărâme privilegiile care dădeau unei mâni de oameni o stăpânire aproape absolută asupra unei mase de patru milioane, să readucă în stăpânirea statului o însamnată parte a domeniului naţional, care pănă atunci servea să îmbogăţască pe nişte călugări străini şi să li mulţămească poftele, de bine, de rău, să desfacă nodul gordian al chestiunii agrare, restabilind cel dintâi macar parte din dreptul strămoşesc al ţaranului la pământul ce-l lucra şi, timp de şăpte ani, cât a stat pe scaunul acestor ţări, să păzască demnitatea lor, într-un chip ce nu mai era cunoscut de veacuri. Şi aceste toate Cuza le-a îndeplinit fără a fi primit o educaţie de prinţ, numai mulţămit marei lui iubiri de ţară şi de neam, ajutată de o minte deosebit de ageră, de o inimă mare şi caldă şi de o neînfrântă încredere în viitorul acestui neam.
Carol I a făcut războiul de la 1877, el, cel dintăi, după trecere de un secol şi jumătate a dus ostaşi români la luptă şi la luptă biruitoare; el şi cu ostaşii lui au făcut ţara neatârnată, el a schimbat domnia în crăie, el a înzestrat ţara cu căi ferate, sub domnia lui finanţele ţării au înflorit şi bogăţia a crescut necontenit, cum i-a crescut şi vaza între alte ţări. Dar să nu uităm că Carol I era membru al familiei Hohenzollern, care, îndată după venirea lui pe scaunul României, a ajuns puterea de frunte a Europei, şi că domnitorul, apoi regele nostru, a avut puternic sprijin de la acea împărăţie, chiar numai prin faptul înrudirii cu împăratul ei. Nu încape îndoială că multe greutăţi a avut să înfrunte Carol I şi că numai prudenţei, răbdării, perspicacităţii şi stăruinţii cu care era înzestrat a datorit învingerea lor. Dar Cuza a săvârşit lucrurile mari ce i le datoreşte ţara numai prin el însuşi, lipsit fiind de ajutorul ce naşterea îl dădea lui Carol I. Dacă a ştiut să câştige sprijinul şi încrederea lui Napoleon al III-lea este meritul lui, fiindcă a ştiut cum să se poarte cu el. Zău că nu este pentru ce să ni fie ruşine de boieriul nostru moldovan şi că în rândul acelor care, în mai puţin de un veac, au făcut din două provincii vasale şi robite de turci, din nişte comitate stăpânite de unguri, dintr-un crâmpei de ţară răpit de Austria şi din altă jumătate de ţară furată de muscali, aceste toate locuite de un popor rupt în trei crâmpeie, România întregită, moldovanul nostru stă în loc de frunte, cinstit de toţi.
Radu Rosetti
Amintiri: Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe,
(c) Humanitas, 2013
