Cimitirul învinșilor

Vai de cei învinși, pe care istoria îi calcă în picioare” („Întuneric la amiază”, Arthur Koestler)

Închisoarea în care Nicolas Salmanovici Rubașov își trăiește, fără glorie, ultimele zile este instituția perfectă, unde birocrația și teroarea își dau mâna pentru a înlătura, decisiv, ultimul grăunte de individualism din conștiința tarată a revoluționarului. În cimitirul istoriei, învinșii sunt chemați să asiste la ultimele rechizitorii ale vieții lor: primul este cel al partidului, iar al doilea e cel al propriei conștiințe. Rubașov știe că va muri, încă înainte de a fi capturat de noile forțe revoluționare, chemate să instaureze ordinea și să suprime influențele nefaste ale trecutului. Rubașov știe că va fi arestat și că va muri, pentru că și-a pierdut încrederea în propria infailibilitate, după cum singur mărturisește. Din mașinărie complexă, pusă în slujba partidului, a redevenit om. Iar omului îi e proprie ezitarea, frământarea, semnul de întrebare.

Dilema lui Nicolas Salmanovici Rubașov este, în esență, dilema lui Rodion Romanovici Raskolnikov. Omului superior îi este permis orice, chiar și să calce pe cadavre dacă astfel își va atinge scopul: binele suprem al întregii umanități. Pariul pe care Raskolnikov îl face cu propria conștiință are deznodământul pe care toți îl cunoaștem. Supraomul este o ficțiune, care își relevă falsitatea și monstruozitatea în momentul impactului sonor cu realitatea. Crima imaginară devine crimă reală, iar infailibilitatea actorului se volatilizează imediat. Epilogul include remușcarea și întoarcerea la soteriologia creștină. Până la un punct, același este scenariul pe care îl urmează și firul gândirii lui Rubașov în confesionalul celulei. Dacă Raskolnikov era un adept al individualismului, un autointitulat supraom, așezat de propria conștiință în contiguitatea gândirii napoleniene, Rubașov este un motor al revoluției, cu care se identifică fără rest. Dilema este posibilă numai când dispare această identificare totală cu mașina revoluționară. Fisura este rodul „ficțiunii gramaticale”. Rubașov învață să spună „eu”, iar conștiința sa începe să-și revendice drepturile. Crimele indirecte, cauzate de adeziunea necondiționată a lui Rubașov la politicile (întotdeauna juste!) ale Partidului, încep să-i mineze certitudinile. Din abstracțiune și necesitate a momentului, crima redevine o realitate insuportabilă:
„ecuația nu mai stătea în picioare. Viziunea picioarelor Arlovei în pantofii cu toc înalt, târâte de-a lungul coridorului, tulbura echilibrul matematic. Factorul neimportant crescuse până la incomensurabil, până la absolut; schelălăitul lui Bogrov, sunetul neomenesc al glasului care strigase numele lui, bătăile surde ale darabanei îi umpleau auzul; toate astea înăbușeau glasul firav al rațiunii, îl acopereau așa cum un val uriaș acoperă gâlgâitul înecatului.”
Până la acest punct, ambele cărți pun în discuție „amocul rațiunii pure”, riscurile presupuse de tratarea omului ca pe o abstracțiune și epifenomenele luptei în slujba binelui (întotdeauna suspect) al întregii omeniri. Dacă, la Dostoievski, e firească o rezolvare a dilemei lui Raskolnikov în cheie metafizică, la Koestler apare o modificare sumbră a perspectivelor. Ființa umană și-a pierdut posibilitatea de a se reabilita. Periplu macabru al lui Rubașov prin cărările întortocheate ale propriului trecut și revizionarea, prin filtru moral, a propriilor erori (eufemismul stalinist pentru crime) nu mai servește nimănui. În final, omul este imposibil de corijat și definitiv damnat. Singura marotă a revoluționarului este păstrarea sensului existenței sale pe scena istoriei, chiar dacă sensul acesta se dovedește a fi fundamental greșit. Rubașov comite două păcate capitale. Dincolo de crimele al căror autor moral este fără îndoială (Richard, micuțul Loewy, Arlova ș.a.), el este vinovat de alegerea căii greșite chiar și după ce, din purgatoriul închisorii, are, poate pentru prima oară, acces la adevăr. În fragilul echilibru al ființei umane, sensul existenței cântărește mai greu decât adevărul. Romanul lui Koestler este o antiutopie a spiritului uman, pentru că reușește să spulbere și ultimele iluzii legate de om și de posibilitatea salvării sale.