I. S. Turgheniev: Prima iubire (fragment 1)

(lui P.V. Annenkov)

Oaspeţii plecaseră de mult. Orologiul bătuse ora douăsprezece şi jumătate. Numai stăpînul casei, împreună cu Serghei Nikolaevici şi cu Vladimir Petrovici, rămăsese în odaie.
Stăpînul casei sună şi porunci să se strîngă masa.
— Aşadar, ne-am înţeles, spuse el, aşezîndu-se mai bine în fotoliu şi aprinzîndu-şi o ţigară de foi. Fiecare dintre noi trebuie să istorisească povestea primei lui iubiri. Începe dumneata, Serghei Nikolaevici.
Acesta, un bărbat blond, scund şi rotofei, cu faţa bucălată, se uită întîi la gazdă, apoi ridică ochii în tavan.
— Eu n-am avut o primă iubire, zise el într-un sfîrşit, eu am început de-a dreptul cu a doua.
— Cum aşa?
— Foarte simplu. Pe la vreo optsprezece ani mi-a plăcut pentru întîia oară o domnişoară destul de drăguţă, dar i-am făcut curte ca şi cum faptul acesta nu ar fi fost ceva nou pentru mine, întocmai cum le-am făcut curte mai tîrziu şi altora. La drept vorbind, am fost îndrăgostit, pentru prima şi ultima oară, cam pe la şase ani, de dădaca mea, dar e atîta timp de atunci, încît amănuntele privind legăturile care au existat între noi mi s-au şters din minte. Şi de altminteri, chiar de nu le-aş fi uitat, pe cine ar putea interesa aşa ceva?
— Ce e de făcut atunci? întrebă gazda. Nici eu nu am prea multe lucruri interesante de povestit despre prima mea iubire: nu m-am îndrăgostit de nimeni înainte de-a o cunoaşte pe Anna Ivanovna, actuala mea soţie, şi între noi totul a mers ca pe roate; ne-au logodit părinţii, în curînd am început să ne iubim şi, fără să mai tărăgănăm, ne-am şi căsătorit. Povestea mea se poate spune în două cuvinte. Trebuie să vă mărturisesc, domnii mei, că, punînd problema primei iubiri, eu pe dumneavoastră holteii, nu zic bătrîni, dar nici chiar tineri, m-am bizuit. Poate că dumneata, Vladimir Petrovici, ai ceva cu care să ne delectezi?
— Prima mea iubire, într-adevăr, este una din cele mai puţin obişnuite, răspunse şovăind Vladimir Petrovici, un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu părul negru înspicat cu fire cărunte.
— A!… exclamă gazda, împreună cu Serghei Nikolaevici. Cu atît mai bine… Povesteşte-ne…
— Fie… adică, mai bine nu: eu nu prea am darul povestirii; tot ce aş spune ar fi ori prea rece şi scurt, ori prea lung şi searbăd. Însă, dacă-mi permiteţi, voi scrie tot ce-mi amintesc într-un caiet şi vă voi citi altă dată.
La început, prietenii nu primiră, dar Vladimir Petrovici rămase neînduplecat. După două săptămîni se întîlniră din nou şi Vladimir Petrovici îşi ţinu făgăduiala.
Iată ce scria în caietul lui:

I
Aveam pe atunci vreo şaisprezece ani. Era în vara anului 1833.
Locuiam la Moscova, împreună cu părinţii mei. Închiriaseră o vilă în apropierea barierei Kalujskaia, peste drum de parcul Neskucinîi. Mă pregăteam pentru universitate, dar învăţam foarte puţin şi fără nici ograbă.
Nimeni nu-mi stînjenea libertatea. Făceam ceea ce voiam, mai ales după ce mă despărţisem de preceptorul meu, un francez care nu se putea obişnui în nici un chip cu ideea de-a fi căzut „ca o bombă“ (comme une bombe) în Rusia şi care, cu o mutră îndîrjită, stătea trîntit în pat zile întregi. Tata se purta cu mine blînd şi nepăsător; mama nu se ocupa de mine aproape deloc, cu toate că nu mai avea alţi copii; însă avea alte griji care o copleşeau. Tatăl meu, un bărbat încă tînăr şi foarte frumos, se căsătorise cu ea din interes, căci mama era cu zece ani mai în vîrstă decît el. Maică-mea ducea o viaţă tristă: era mereu neliniştită, geloasă, necăjită, dar niciodată în faţa tatei; se temea grozav de dînsul, iar el rămînea rece, sever şi distant. N-am văzut un om mai dominator, mai stăpîn pe sine şi de un calm mai elegant.

N-am să uit niciodată primele săptămîni petrecute la vilă. Timpul era minunat. Noi ne mutaserăm din oraş pe 9 mai, chiar într-o zi de Sfîntul Nicolae. Mă plimbam cînd prin grădina vilei noastre, cînd prin Neskucinîi sau dincolo de barieră. Luam cu mine cîte o carte, de pildă cursul lui Kaidanov1, dar îl deschideam destul de rar, mai degrabă recitam cu glas tare versuri, din care ştiam multe pe dinafară. Sîngele fierbea în mine şi inima îmi zvîcnea atît de dulce şi fără noimă, de parcă aşteptam întruna ceva; simţeam o teamă nelămurită, mă minunam de orice şi toate simţurile îmi erau treze; închipuirea mea părea că se joacă cu mine şi se rotea mereu în jurul aceloraşi gînduri, ca lăstunii în jurul clopotniţelor, dimineaţa. Visam, mă întristam şi chiar începeam să plîng, dar printre lacrimile şi tristeţea care îmi învăluiau sufletul din pricina unui vers melodios sau a unei seri frumoase, răzbătea, ca iarba de primăvară, simţămîntul plin de bucurie al vieţii tinere şi clocotitoare.
Aveam un căluţ de călărie. Puneam şaua pe el şi plecam singur, la întîmplare, cît mai departe; mă avîntam în galop şi îmi închipuiam că sînt un cavaler medieval pornit la luptă vitejească (ce voios îmi vîjîia vîntul pe la urechi!) sau, ridicînd privirea spre cer, sorbeam lumina lui strălucitoare şi azurul în sufletul meu larg deschis.
Îmi amintesc că, pe atunci, imaginea femeii şi adragostei nu mi se înfăţişase niciodată desluşit în închipuire, dar în tot ce gîndeam, în tot ce simţeam, se ascundea presimţirea semiconştientă şi pudică aceva necunoscut şi nespus de dulce, feminin…
Această presimţire plină de aşteptare îmi pătrundea toată fiinţa, se făcea una cu ea, îmi luneca prin toate vinele, prin fiecare strop de sînge… şi era sortită să se împlinească foarte curînd.
Conacul nostru era alcătuit dintr-o casă boierească de lemn, cu coloane, şi din două pavilioane scunde; într-unul din ele, cel din stînga, se afla un mic atelier de tapete ieftine; adeseori mă duceam pe acolo să privesc cum vreo zece băieţandri slabi şi ciufuliţi, în halate murdare şi cu chipurile istovite, săreau întruna pe pîrghiile de lemn care apăsau bucăţelele pătrate de scîndură ale presei şi în acest fel, prin greutatea trupurilor lor firave, imprimau modelele pestriţe pe tapete. Pavilionul din dreapta era gol şi de închiriat. Într-o zi, la vreo trei săptămîni după 9 mai, obloanele de la ferestrele acestui pavilion se deschiseră şi la pervazuri apărură chipuri de femei; se instalase acolo o familie necunoscută. Îmi aduc aminte că mama l-a întrebat în aceeaşi zi, la prînz, pe majordom, cine erau vecinii noştri cei noi şi, aflînd numele – prinţesa Zasekina, a spus mai întîi cu un fel de respect:
— A! Prinţesă!…, iar apoi a adăugat: Trebuie să fie vreuna săracă.
— A venit în trei birje, a înştiinţat-o majordomul întinzînd cu mult respect o tavă, nu are trăsură proprie şi mobila este dintre cele mai proaste.
— Da, a zis mama, însă ar putea fi şi mai rău.
Tata i-a aruncat o privire de gheaţă şi ea a tăcut.
Într-adevăr, prinţesa Zasekina nu putea să fie ofemeie bogată; pavilionul pe care îl închiriase era atît de dărăpănat, mic şi scund, încît nişte oameni cît de cît înstăriţi n-ar fi primit să locuiască în el. De altfel, mie toate mi-au intrat atunci pe o ureche şi mi-au ieşit pe cealaltă. Titlul de prinţesă nu mă impresiona deloc, căci citisem, nu demult, Hoţii lui Schiller.

Prima iubire (Traducere de Ştefana Velisar Teodoreanu, Isabella Dumbravă şi Mihail Cosma, din volumul Prima iubire. În ajun. Fum, I.S. Turgheniev, Polirom, 2010)