Dan Pleşa&Cristina Şoiman: Victima perfectă

Fotografia Cristinei Şoiman şi textul lui Dan Pleşa fac parte din proiectul “Imaginarium fotograficus”. “Imaginarium fotograficus” este un proiect care a încercat să se joace cu poveşti într-un cuplu fotografie-text, în care de fiecare dată textul este scris pentru a ilustra fotografii deja realizate.

Nimic nu e mai plăcut şi reconfortant decât să-ţi plângi de milă.
Cum făceam eu zilnic. Căpătasem o dexteritate incredibilă în a-mi îndeplini obligaţiile, a sta în şedinţe, a completa rapoarte după rapoarte şi, în acelaşi timp, o părtică activă a creierului să-mi plângă de milă, să-şi strige frustrarea, să se gândească neîncetat la o demisie răzbunătoare. Dacă aş fi avut şi cea mai mică speranţă că demisia mea i-ar fi făcut să-mi ducă dorul, să le creeze probleme, să-i necăjască măcar puţin, aş fi făcut-o imediat. Dar ştiam că nimeni nu va remarca dispariţia mea, aşa că nu-mi rămăsese decât să-mi perfecţionez abilitatea autovictimizării.

Cerasela fusese cea mai prietenoasă colegă când ajunsesem în companie. Eram apropiate ca vârstă, era şi ea venită de puţin timp acolo, două-trei luni înaintea mea, avea o putere de muncă incredibilă, era tonică, încurajatoare şi o confidentă perfectă. Nu-i plăcea să vorbească despre ea deloc, însă avea un mod reconfortant de a te face să i te destăinui, să-i verşi întregul sac de nemulţumiri şi frustrări şi să te simţi eliberat după asta. De câteva ori am ieşit împreună, i-am cunoscut şi soţul, un bărbat frumos şi puternic, sigur pe sine şi împlinit profesional, bine integrat în vârful unei corporaţii. Cred că în acele vremuri Cerasela era modelul meu în viaţă. Şi m-am bucurat sincer când, după un an şi ceva, a fost promovată şi a devenit şefa mea şi a încă 30 de colegi. Trăiam sentimentul plăcut că la noi în firmă lucrurile merg bine, şi că, iată dovada, cei buni sunt apreciaţi şi promovează, ceea ce, pentru că mă credeam, undeva în sinea mea, bună şi muncitoare, avea să mi se întâmple într-o bună zi şi mie. Poate că dacă n-aş fi considerat-o o foarte bună prietenă, aş fi văzut mai repede transformarea ei, cum de-altfel au văzut-o colegii mei care încercau să-mi deschidă ochii, uşor prudenţi şi neştiind dacă e bine ce fac spunând, chiar dacă în şoaptă, lucrurilor pe nume în timp ce eu o apăram din tot sufletul. Până mi s-a întâmplat şi mie. A fost un şoc atunci când am realizat că ceea ce eu vedeam ca fiind siguranţă de sine era aroganţă, că ce-mi părea prietenie era duplicitate, că ce-mi părea obiectivitate era doar un mod arbitrar de a-şi exercita autoritatea, şi că se pricepea de minune să-şi insuşească ideile noastre bune şi să le prezinte şefilor ca fiind ale ei, iar greşelile ei, atunci când apăreau, să le pună pe seama noastră. Poate că, la urma urmei, aşa sunt toţi şefii, peste tot, însă cel mai greu de suportat era lipsa timpului personal. Începuse criza, lucrurile mergeau prost peste tot, şi, pentru a ieşi în evidenţă, ne ţinea peste program. Nu erau rezultate, însă se apăra mereu demonstrând cum departamentul ei stă până la zece seara în mod curent, lumea vine des sâmbăta şi duminica la birou, fără a spune că asta se întâmpla doar pentru că ne punea să refacem rapoartele de fiecare dată, chiar dacă varianta finală era aceeaşi cu cea iniţială, că lucram la strategii care rămâneau în sertar, că eram la cheremul toanelor ei.
soiman-10

Până în noaptea aceea. Renunţasem la gândul de a prinde ultimul metrou ca să termin fişa clientului, şi mă pregăteam să chem un taxi. Eram ultima, am stins lumina şi am văzut cuşca biroului ei de sticlă strălucind albăstruie. Uşa nu era încuiată cu cheia şi am vrut să-i închid computerul. Plecase în mare grabă şi o rutină a softului intern, o eroare de programare făcea ca, dacă nu închizi aplicaţia, calculatorul să nu se închidă. Am tras cu ochiul la monitor. Era interzis să stai la calculatorul altui coleg, darămite la cel al unui şef. Însă curiozitatea era prea mare. La fel ca şi premiul, unul pe măsură: avea deschis un cont de mail personal pe yahoo. Nu se delogase. M-am aşezat pe scaun şi am început să-l scotocesc. Faptul că încerca să-şi negocieze o poziţie mai bună şi un salariu mai mare la un concurent direct nu m-a surprins. M-a surprins că-şi înşela soţul acela frumos. Corespondenţa fierbinte era pigmentată şi cu nişte poze explicite, aproape pornografice. ”Să ne ajute când nu ne putem vedea”, cum îi scria amantul. Nu mi-a fost greu să iau o decizie. De pe contul ei am trimis pozele şi e-mailurile către concurenţă marelui şef şi celui de la resurse umane.

A doua zi, când stăteam la birou şi o vedeam prin geamul de sticlă aproape că-mi părea rău. Priveam înfrigurată către ea, aşteptând să se întâmple ceva. Nu mi-a venit să cred că a plecat liniştită seara, când s-a terminat programul. Abia a treia zi, a primit un telefon, a ieşit din birou şi s-a întors după 30 de minute. A început să-şi strângă lucrurile plângând, în timp ce băieţii de la pază se uitau la ea prin geamul de sticlă, politicos, în afara biroului. Nu am privit-o când a ieşit, mă prefăceam absorbită de monitor. Nici ea nu a salutat pe nimeni. Mi-am muşcat des limba zilele următoare când toată lumea făcea speculaţii, încerca să afle ce s-a întâmplat, ce a făcut Cerasela ca să fie zburată în felul acesta. Am sperat că voi fi eu promovată în locul ei, deşi era o concurenţă acerbă între colegi. Era criză aşa că marele şef n-a mai angajat pe nimeni, i-a preluat el atribuţiile. Nu a fost nici mai rău, nici mai bine decât pe vremea Ceraselei.

Nimeni nu i-a dus dorul, aşa că nu am aflat ce s-a mai întâmplat cu ea. Când am întâlnit-o, la peste o jumătate de an după ce fusese dată afară, m-am speriat. Iniţial nu am recunoscut-o, se îngrăşase cu peste 20 de kilograme. Fusese, nu neapărat frumoasă, atât de elegantă încât părea frumoasă. Acum era prost îmbrăcată, neîngrijită, cu o privire pierdută. Am vorbit puţin, deajuns însă cât să aflu că nu-şi mai găsea serviciu, de trei ori m-a întrebat, sfâşietor, dacă nu ştiu ceva, dacă nu am cum să o ajut să-şi găsească ceva, şi că divorţase. Nu mă bănuia.
De atunci nu mai dorm. Nu ştiu dacă asta este ceea ce se cheamă remuşcare. Dacă nu îmi ocup cu ceva mintea, îi văd chipul peste tot. Trebuie să fiu foarte atentă. O văd pe stradă în orice femeie de vârsta noastră. Mă gândesc la Cerasela dimineaţa, când mă trezesc. Este primul meu gând. În metrou, când mă uit prin geam la tunelul negru. Când ridic ochii de pe taste şi verific pe monitor la ce am lucrat. Nu mă pot uita la un film, nu pot citi o carte, gândul îmi fuge la ea. Cel mai greu e noaptea, înainte de a adormi. Atunci sunt cel mai vulnerabilă. Ca să pot să adorm stau pe net. Mi-am făcut un cont de facebook şi stau până la patru dimineaţa cu noii mei prieteni. Când mă ustură ochii şi mă dor oasele intru în pat. Iniţial nu era de-ajuns să-mi obosesc ochii. Dar am o nouă tehnică de a adormi. Mă gândesc imediat ce aş face cu cele 2 milioane de euro pe care le-aş câştiga la loto, sau îmi pun mâna între picioare până pulpele îmi devin fierbinţi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *