Lideri importanţi ai UE au declarat, în ultimele zile, foarte clar: Uniunea nu crede că o „soluţie militară” în criza siriană e de dorit. Câteva mari puteri europene, la rândul lor, par să se comporte acum exact ca în zicala populară care vorbeşte despre aceia ce sunt „la plăcinte – înainte, la război – înapoi”. Rusia şi China, ştim deja, nu acceptă deloc ideea ca regimul Assad să fie supus unor măsuri de pedeapsă de natură militară, pentru crimele abominabile pe care le-a întreprins, de doi ani încoace, contra opozanţilor şi împotriva populaţiei civile. Doar Washingtonul – şi Parisul, care are în Siria interese şi responsabilităţi ce datează încă dinaintea momentului în care Damascul şi teritoriile din jur au stat, după prăbuşirea Imperiului Otoman, vreme de câteva decenii sub mandat francez – par a fi într-adevăr decise să meargă la război.
Forţele navale americane ce pot lovi ţinte în Siria
Americanii au deja, în Mediterana de Est, mai multe nave de luptă. Dintre navele de suprafaţă amintim cinci distrugătoare mari din clasa Arleigh Burke. Fiecare dintre acestea are un deplasament maxim de 9.217 tone, o lungime de 153,8 metri, o viteză de 31 de noduri (un nod înseamnă o milă marină – adică 1.852 metri – pe oră) şi un echipaj de 323-380 de oameni. Fiecare astfel de distrugător poate lansa 90 de rachete (antiaeriene – de tip SM-2 SAM, sau de croazieră – de tip Tomahawk, sau antisubmarine – ASROC). Dacă, să zicem, o jumătate din numărul total al rachetelor aflate acum la bordul celor cinci distrugătoare americane sunt de croazieră, navele în cauză pot lansa, împreună, cam 225 de Tomahawk-uri împotriva unor ţinte siriene. Tot în Mediterana de Est se află şi o navă de asalt şi debarcare, cu mai multe sute de militari din U.S. Marine Corps la bord. Mai spre Vest, în Mediterana Centrală, U.S. Navy are câteva submarine cu propulsie nucleară, care de asemenea pot lansa împotriva unor ţinte din Siria rachete de croazieră. În Nordul Mării Arabiei se află un portavion american (însoţit de mai multe nave de escortă şi sprijin), care are la bord între 70 şi 90 de avioane de luptă de diverse tipuri. În Marea Roşie se află un alt portavion al SUA care, la rândul lui, poate lovi cu forţă absolut devastatoare diverse obiective militare vitale pentru regimul criminal al lui Assad.
Amiralul Gorshkov e încă viu
Dar americanii nu sunt deloc singuri în Mediterana. Spre Siria se îndreaptă, în marş rapid, mai multe bastimente de luptă ruseşti, care fac parte din flotele militare cu baza în Marea Baltică şi în Marea Neagră. Principala navă trimisă de Rusia lui Putin către apele Siriei este, conform informaţiilor din presa internaţională, crucişătorul purtător de rachete Moskva, nava-amiral a flotei ruseşti din Marea Neagră. Lansat la apă în 1979, acest bastiment are o lungime de 186 de metri, un deplasament maxim de 11.300 tone şi un echipaj de 680 oameni, precum şi o viteză maximă de peste 30 de noduri. Crucişătorul Moskva este înarmat cu 16 rachete anti-navă P-500 Bazalt, cu şase tunuri rotative, cu câte şase ţevi fiecare, de 30 de milimetri, ca şi cu o turelă, la prova, cu două tunuri de 130 mm. La bord mai există două lansatoare, cu câte 12 ţevi fiecare, de bombe anti-submarin, ca şi două sisteme de rachete antiaeriene de tip Osa-M, opt sisteme de rachete antiaeriene de tip Fort (S-300F), precum şi 10 tuburi pentru lansarea torpilelor. Tot către Siria se îndreaptă acum mai multe nave de debarcare ruseşti, ca şi bastimentul Priazovye, o navă de spionaj radio-electronic (intelligence-gathering ship). Aceasta este capabilă, între altele, să detecteze cu exactitate poziţiile navelor americane, ca şi momentul lansării unor rachete de croazieră (putând astfel avertiza, la nevoie, regimul Assad că un atac masiv se va produce în următoarele câteva zeci de minute).
Scopul prezenţei ruseşti în Mediterana de Est NU este, credem, unul strict militar, Ruşii nu doresc, cel mai probabil, să declanşeze un duel direct cu forţele aeronavale ale SUA, vădit superioare. Ceea ce urmăreşte Moscova este, mai degrabă, un set complex de ţeluri POLITICE, relevante la nivelul marii strategii: să demonstreze întregii lumi că SUA nu reprezintă un actor atotputernic; să monitorizeze în timp real comunicaţiile dintre navele de luptă ale SUA; să detecteze eventuale lansări de rachete sau de avioane, pentru a-l avertiza pe Assad că atacul e iminent; să protejeze, dacă e cazul, navele de transport ruseşti care ar putea aduce arme şi muniţii regimului Assad; să evacueze, în caz de nevoie, cetăţeni ruşi şi, poate, notabilităţi ale regimului Assad; şi, mai ales, să demonstreze lumii întregi, că Rusia continuă să fie, la fel ca în vremea Războiului Rece, o putere mondială, cu interese peste tot în lume şi capabilă de acţiune, de asemenea, peste tot în lume. Prezenţa rusească tot mai consistentă în apele de lângă Siria este perfect conformă cu viziunea strategică şi geopolitică inaugurată în forţă, acum câteva decenii, de către amiralul Gorshkov, părintele flotei militare oceanice (blue-water navy) a URSS. Acesta vorbea, în notoria şi influenta sa lucrare intitulată „Puterea maritimă a statului”, deformând în mod deliberat istoria naţională şi universală, despre o Rusie care are interese majore şi perene în Mediterana, încă din vremea Imperiului Bizantin timpuriu.
Dintr-o asemenea perspectivă, Moscova comunică lumii, într-o manieră care l-ar fi încâtat pe Gorshkov, că Marea Mediterană ar fi, de peste 1.400 de ani, mai degrabă un soi de lac rusesc, iar navele ruseşti de lângă coastele Siriei spun acum SUA, chiar şi fără să tragă un sigur obuz: „Ce tot căutaţi, măi băieţi, tocmai aici, în curtea noastră?” La nivelul politicii de prestigiu, mişcarea întreprinsă de Moscova e una dibace. Cum va reacţiona Washingtonul, asta rămâne de văzut.
