„Verdictul” lui Kafka. Absurdul ca revanşă

Mereu condamnat la a produce sens în jurul său, cititorul îşi manifestă adesea tendinţa de a sustrage textul de pe orbita absurdului şi de a căuta sens în spatele iraţionalului, al inexplicabilului. Ilustrativă în acest sens a fost, de pildă, grila de lectură pe care Nicolae Balotă şi alţi comentatori români i-au aplicat-o textelor lui Eugène Ionesco sau „paginilor” lui Urmuz. Spre exemplu, textele dramatice ale aşa-zisului întemeietor al teatrului absurdului – formulă deturnată ulterior de către majoritatea comentatorilor avizaţi (aş aminti aici şi intervenţia lui N. Steinhardt, Eugen Ionescu, antiabsurdul) – au fost uşor de decriptat. Pe scena interioară a subiectului, demonstraţia era simplu de condus: în spatele pretinsului absurd, tezele şi convingerile morale, zbaterile conştiinţei scriitorului erau evidente, iar ţipetele disperate ale personajelor atenţionau asupra nevoii de moralitate, de echilibru, de toleranţă, de credinţă, de dreaptă-socotinţă.
Când o astfel de grilă de lectură întâlneşte, însă, textul kafkian, speculaţiile cedează treptat în faţa evidenţei. O forţă imanentă textului veghează aici asupra integrităţii absurdului-absurd, a absurdului perfect.
Procedeele şi resursele declanşării acestui mecanism impecabil al absurdului kafkian sunt practic nelimitate. Înşelarea efectivă, deruta cititorului căutător şi născocitor de sensuri, sunt totale. Contextul scrisorii, pe care Georg Bendemann, dacă e să ne oprim doar la personajul principal al povestirii Verdictul, se pregăteşte să o trimită îndepărtatului său prieten, respectă întru totul convenţiile literaturii realiste. Acesta din urmă, stabilit ȋn Rusia, trăieşte un destin de om neîmplinit. De cealaltă parte, Georg, ducând o viaţă din ce în ce mai prosperă, caută să-şi menajeze corespondentul, neţinându-l la curent cu performanţele sale ȋn afaceri şi nedorind, astfel, să-l facă să se simtă inferior.
Odată cu intrarea în scenă, însă, a tatălui, întreg scenariul de până acum începe să se clatine serios. Sunt puse brusc sub semnul întrebării nu doar bunele intenţii ale fiului (Georg), ci chiar şi identitatea presupusului prieten îndepărtat. Deşi argumentele tatălui – ramolit, ce-i drept, şi pe deasupra bolnav, impulsiv şi sinistru – par a aparţine, în primă fază, unui bătrân nebun şi senil, ele invită şi chiar obligă, de fapt, lectorul la o dublă re-lectură: atât a scrisorii lui Georg, cât şi a povestirii înseşi. Ambiguizarea, urmată apoi de deturnarea violentă a realităţii iniţiale, constituie între altele şi o răsturnare tipic kafkiană a convenţiei realiste cu care textul şi-a amăgit de la bun început cititorii cuminţi (să-i numim „de bună-credinţă”): perspectiva tatălui (Georg nu e decât un trişor şi un escroc, preocupat doar de sine şi de succesul personal, responsabil de neîmplinirile şi de nefericirea prietenului său) se afirmă ca o lectură în cheie inversă, ca o oglindă neagră, opusă realităţii şi deci perspectivei fiului.
Violenţa şi veninul cu care este înarmat discursul tatălui întreţin încă o vreme iluzia acestui raport faimos pe care literatura l-a stabilit între oglindă şi realitate, iluzie fie a opoziţiei celor două planuri, fie a identităţii lor pseudo-stabile.
Bineînţeles că lucrurile nu sunt ceea ce par că sunt, iar vălurile se risipesc gradat, într-o tensiune greu de suportat şi care anunţă ultimul fel, specialitatea casei: finalul tragic. Dincolo de tragic, însă, şi dincolo de deruta provocată prin trecerea lui Georg de la ipostaza „copilului nevinovat” la aceea a „omului diabolic”, transpare viziunea teribilă a absurdului-absurd. Oglinda de până atunci, care părea la început o glumă proastă, o joacă, o manifestare a senilităţii, mută decisiv ȋn acest joc al aparenţelor şi i se substituie realităţii. Oglinda devine realitatea şi realitatea devine oglindă.
„Aşadar, m-ai pândit!”, strigă înspre final, nu fără ciudă, fiul – pare-se – deconspirat, în timp ce tatăl capătă în voce tonul profetic al unui înţelept, abandonând hainele bătrânului senil – subiectul perfect de până atunci al unui scenariu realist, naturalist, psihanalizabil. Tatăl decretă: „te osândesc acum la moarte prin înec!”. Psihanaliza cade şi absurdul triumfă: deşi bătrânul revine apoi la starea lui firavă, retrăgându-se în interiorul fiinţei sale împuţinate care „se prăbuşise pe pat”, extenuat după enunţarea blestemului părintesc ca după un act de exorcizare care i-a zguduit trupul, fiul comite, totuşi, marele şi neaşteptatul act, inexplicabil atât prin context, cât şi prin esenţă: se sinucide. Nimic nu anunţa acest fapt survenit brusc şi consumat în stare de alertă, în doar câteva secunde.
S-ar putea specula în marginea condamnării „profetice” survenite din partea unui tată care, ca un fatum, declanşează ursita fiului şi punerea în funcţiune a unui mecanism monstruos al destinului absurd. Numai că tonul aşa-zis profetic al paternităţii – blestemul părintesc ca un vehicul tragic – precum şi decorul derizoriu al morţii, sunt contrapunctate imediat de ultima afirmaţie a sinucigaşului, pe care el o „strigă încetişor: ‹‹Dragi părinţi, v-am iubit totuşi mereu››”. Afirmaţia, dacă e să o luăm ca atare, capătă, în contextul întregii situaţii, o coloratură ciudată, aproape parodică. Rezultatul estetic al acestei ecuaţii este absurdul pur. Cine e, însă, prietenul căruia îi scrie Georg? Purta el într-adevăr o corespondenţă asiduă cu tatăl acestuia? Complotau ei împotriva lui Georg? Sau Georg împotriva lor? Răspunsurile aproape că nu mai contează. Ce rămâne la finalul lecturii este impresia unei farse tragice – aici am încadra textul – dar şi exclamaţia premonitorie a servitoarei: „Sfinte Iisuse!”, care mi-a adus aminte de ţipetele îngrozite ale femeilor din filmele lui Hitchcock. Strigătul de mai sus constituie nu numai reacţia cititorului deconcertat şi deturnat dinspre convenţia realistă înspre cu totul altceva; el este, totodată, şi o formulă de acces care trebuie asumată şi o realitate care trebuie digerată: Absurdul e la el acasă. Iar când nu joci ȋn deplasare, revanşa faţă de propriii suporteri e mereu o prioritate.

(text publicat, într-o variantă incipientă, în „Cultura”, nr. 429, 18 iulie 2013)

Tags: , ,

2 Comentarii

  1. Foarte interesant comentariul Dumneavoastră, vă mulţumesc!

  2. Avocati si paznici ai lumilor , femei evanescente , arzatoare si irezistibile , care deschid porti si perspective absorbante , sfincsi cu chip de om ce irump in cenusiul lumii umbrelor , enigme indesite in cele mai banale sertare ale existentei noastre bolnave , printre straiele incifrate si voalurile Isidei , Penelopei , Stapinei Castelului : vedeniile unui melancolic … Numai in preajma mortii se pot infiripa asemenea viziuni , scrierile lui Kafka sint marturii dinaintea Pragului . Nu poti respira in ele cum nu pot respira condamnatii , muritorii , in mansarda dintre cer si pamint . Kafka scrie din intermundii , acolo unde visul si veghea se contopesc , unde visul e realitate si realitatea , vis , melancolia lui e palingeneza prin care formele lumii noastre se usuca , se descojesc , lasind loc unei alte lumi , abisale , incomprehensibile ; Kafka nu e un scriitor al absurdului , ci al straniului absolut : Gregor Samsa zbatindu-se sa rupa paienjenisul coconului , materia putreda a ginganiei de balegar , scarabeul de aur al lui Osiris , Inviatul . Joseph K. , flancat de cei daimoni veghetori , iesiti din el , survoleaza orasul adormit si umed grabindu-se spre inevitabilul deznodamint , intr-o ultima calatorie . Il asteapta lama scinteietoare , pe altar : ¨ca un ciine¨ , nimic nu inspira mai multa mila decit un ¨maidanez¨ , o vedere caleidoscopica plina de intelegere ( si de rusine … ) asupra propriului eu animal , zdrentaros si murdar . Joseph K. isi supravietuieste , e martorul propriei morti , sacrificator si sacrificat , devine una cu raza de lumina ce inghite timpul si ii patrunde mugurul inimii ( ¨de doua ori¨ , in cruce : taierea imprejur a inimii ) . La fereastra de sus , o silueta : ¨ cine putea sa fie¨ ?! Ingerul judecator , Ingerul Legii , cu care s-a luptat si Kafka toata noaptea . Kafka nu descrie societatea birocratica sau totalitara , asa cum vrea o interpretare obtuza si obedienta pamintului , Max Brod , prietenul si biograful lui , atrasese atentia asupra adincimilor mistice ( cabalistice , ar zice unii ) ale operei lui , un jurnal spiritual , de la un capat la altul . Era , dealtminteri , prieten cu alti doi vazatori de ingeri infricosatori , Rilke si Meyrink

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *