Torţionarii mor în somn: colonelul Iosif Bistran

Colonelul de Securitate Iosif Bistran şi Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu s-au întâlnit în anii comunismului. Primul în postura de anchetator al Securităţii, a doua ca victimă şi mamă ce refuza să colaboreze cu poliţia politică împotriva fiicei sale, Monica Lovinescu. El era un tânăr de aproximativ 30 de ani irascibil, practicant de arte marţiale şi cu „dragoste faţă de munca de cercetări penale”, după cum se consemnează în una dintre caracterizările sale. Ea era o pensionară, fostă profesoară de franceză, împovărată de griji, anchetată de Securitate şi care a fost închisă la Jilava şi Văcăreşti. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a murit în penitenciarul spital Văcăreşti la 7 iunie 1960, în timp ce Iosif Bistran a traversat comunismul, urcând grad după grad în ierarhia torţionarilor. După decembrie 1989, nimeni nu l-a chestionat asupra activităţii sale de anchetator, deşi el a fost ceea ce Tzvetan Todorov numeşte „un funcţionar crud al represiunii”. S-a bucurat timp de 24 de ani de pensia substanţială într-un liniştit cartier al Bucureştiului, alături de alţi pensionari ai Ministerului de Interne.

Povestea devenirii sale va fi spusă în articolul de faţă, în baza datelor şi documentelor din dosarul său de cadre. Acestea prezintă o versiune instituţionalizată, tehnică a trecutului sângeros al fostului ofiţer de Securitate, însă ele ne ajută să decriptăm şi să interpretăm principalele etape ale carierei sale de torţionar. De aceea, cei care se aşteaptă ca acest text să dezvăluie informaţii despre bestialitatea cu care Iosif Bistran îşi tortura victimele vor fi poate dezamăgiţi. Textul nu abundă în astfel de informaţii. Ele există, dar nu au fost reţinute de dosarul său de cadre.  În general, dosarele de cadrele ale ofiţerilor de Securitate nu conţin informaţii despre anchetele sângeroase pe care le conduceau. Există însă şi excepţii. Astfel de informaţii pot fi găsite în dosarele acelor ofiţeri care au fost îndepărtaţi din sistem şi anchetaţi pentru abuzurile lor. Unii dintre ei au fost cercetaţi penal timp de câţiva ani, condamnaţi chiar, dar în cele din urmă au fost eliberaţi. Tudor Sepeanu, fost director al Securităţii Capitalei şi şef al Serviciului Inspecţii din DGP este un exemplu. Un altul sunt membrii lotului Salcia, printre care şi celebrul Liviu Borcea. Ei au fost condamnaţi pentru „acte de teroare”, dar după câţiva ani au fost eliberaţi, trimişi la casele de odihnă ale MAI şi reîncadraţi în sistem. De asemenea, perioada petrecută în închisoare le-a fost considerată „vechime în muncă”. Motivul este extrem de simplu, după cum a justificat într-un document al vremii fostul ministru al Afacerilor Interne şi şef al Securităţii, Alexandru Drăghici: „cei în cauză, [ chiar] dacă au săvârşit faptele ce li se imputau, nu au făcut acest lucru cu intenţia de a primejdui securitatea statului”.

Există unele dosare care conţin numeroase informaţii despre actele de tortură şi bestialităţile titularilor acestora. Un singur exemplu: Nicolae Moromete, fost comandant al penitenciarului Jilava, Galaţi, locţiitor pentru pază şi regim la Văcăreşti, comandant al coloniei de muncă Chilia Veche.

O sursă fundamentală despre comportamentul violent al ofiţerilor sunt volumele memorialistice ale victimelor, care prezintă în detaliu torturile fizice şi psihice utilizate de anchetatori pentru obţinerea „recunoaşterilor” şi confesiunilor. O altă sursă neexplorată sunt rapoartele contrainformative despre ofiţeri.

În dosarul de cadre al lui Iosif Bistran găsim informaţii despre trecutul său, familia sa, caracterizări ale superiorilor, autobiografii, notări de serviciu, rapoarte de verificare şi investigaţii etc. Toate îl înfăţişează ca pe un birocrat perfect, care – conform caracterizările superiorilor săi – nu precupeţea din timpul său liber pentru finalizarea anchetelor care îi erau repartizate. Nu există date clare despre brutalitatea lui Iosif Bistran din timpul anchetelor, ci doar indicii şi aluzii, redactate fireşte într-un stil funcţionăresc şi care sunt prezentate ca „lipsuri” în activitatea sa. Deoarece, cunoaştem însă tehnicile de interogatoriu caracteristice anilor ’50, putem presupune, fără teama de a greşi, că şi Iosif Bistran a utilizat aceleaşi metode împotriva celor pe care i-a anchetat.

Povestea lui, aşa cum poate fi ea reconstituită în baza documentelor din dosarul său de cadre, va fi prezentată pe scurt în următoarele pagini. Am ales să folosesc în acest text informaţiile pe care le-am considerat esenţiale pentru creionarea unui portret biografic al lui Iosif Bistran. Din acest motiv, am decis să „amân” pentru un alt text restul informaţiilor din dosarul său de cadre şi alte surse.

Extrem de importante în rescrierea traseului său profesional sunt aşa numitele „autobiografii de instituţii”, pe care Iosif Bistran le-a scris periodic. Ele sunt redactate într-un limbaj ideologic, scopul lor fiind de a-l înfăţişa pe autorul lor ca pe un fiu demn şi devotat al regimului popular. Din ele sunt îndepărtate informaţiile compromiţătoare, eventualele pete la dosar – deşi existenţa acestora nu a stopat cariera unor ofiţeri de securitate – iar rudele apropiate care au avut tangenţe cu alte organizaţii politice sunt blamate şi criticate.  Iată spre exemplu o primă autobiografie a lui Iosif Bistran din 6 septembrie 1951, scrisă cu o lună înainte de a fi propus pentru a urma cursurile şcolii profesionale a Securităţii. Ea debutează cu prezentarea unor informaţii de identificare a titularului: numele, data şi locului naşterii, după care sunt indicate studiile. Aflăm că Iosif Bistran s-a născut la 19 martie 1933 în Bucureşti, iar ca studii avea 4 clase primare, 4 clase secundare şi 3 profesionale. Asta la încadrarea în Securitate, că după aceea îşi va desăvârşi calificarea şcolară, asemenea altor ofiţeri de Securitate. După această succintă introducere în biografia lui, urmează datele despre averea sa „În trecut nu am avut nicio avere  materială la fel nici în prezent” şi cele despre părinţi. Şi aceste informaţii urmează o anumită grilă. Bistran insistă asupra originii muncitoreşti a părinţilor şi a neafilierii lor politice anterior momentului 23 august 1944, subliniind în schimb înregimentarea lor după această dată, fireşte de partea bună, adică cea a comuniştilor. Reiese că tatăl Alexandru a fost mecanic de locomotivă, iar „în prezent [data redactării autobiografiei] mecanic instructor [la] depoul de locomotive Dej, nu a făcut nici o politică în trecut. Însă după 23 august 1944 a fost ales ca membru în comitetul de fabrică a Depoului Buc[ureşti] […] Este în etate de 49 de ani şi nu posedă nicio avere”. Aceleaşi informaţii corecte politic sunt livrate şi în privinţa mamei: „Maria. Născută Covacs. Înainte de 23 august 1944 nu a făcut nici o politică. După această dată a fost secretară la UFDR în Turda iar apoi asesoare populară în prezent este trimisă  de ICS Fierul la şcoala de calificare gradul III în Făgăraş”. Iosif Bistran uită de această dată să precizeze un lucru extrem de important şi care probabil l-a orientat spre cariera de ofiţer de Securitate, adică de torţionar. Mama sa era sora celebrului Mihai Kovacs, care s-a remarcat în anii ’50 în lupta împotriva „duşmanilor poporului”. De fapt, unchiul său l-a şi recomandat pentru încadrarea în Securitate. După prezentarea acestor informaţii primare despre sine, revine asupra perioadei copilăriei sale şi oferă detalii despre pregătirea sa şcolară şi profesională. Din toate acestea reiese că primele clase primare le-a urmat în Bucureşti, câte un an la mai multe şcoli, ca şi prima clasă secundară – absolvită la liceul Aurel Vlaicu – iar ultimele 3 clase le-a frecventat la Şcoala medie de băieţi din Oradea. După terminarea şcolii secundare în 1948, Iosif Bistran s-a orientat spre domeniul de activitate al tatălui său, intenţionând probabil să urmeze aceeaşi carieră ca şi acesta. Astfel că, în toamna anului 1948, a „dat examenul la Oradea pentru a intra în Şcoala Profesională CFR”, iar, după ce a reuşit, a fost repartizat la Şcoala CFR telecomunicaţii din Păltiniş, menţionată în documente ca „Centrul Model Gheorghe Gheorghiu-Dej”, unde „am urmat între anii 1948-1949 cursurile anului I a acestei şcoli”.

Din pioada şcolii profesionale datează şi primele sale contacte cu ideologia care avea să-i marcheze întregul parcurs biografic şi profesional ulterior. În octombrie 1948, Iosif Bistran a intrat în UTM, iar în 1949 a fost transferat în Bucureşti la Şcoala profesională CFR telecomunicaţii nr. 11 din Giuleşti, pe care a absolvit-o în 1951. La finalizarea cursurilor acestei şcoli, el a obţinut specializarea de strungar în fier. În cadrul şcolii, a fost – după cum el indică în aceeaşi autobiografie din 1951 – responsabil de clasă pe anul II şi secretarul organizaţiei de bază UTM din şcoală. Nu putem şti dacă această întâlnire cu ideologia comunistă, transformată într-o relaţie de durată, a avut la bază sentimente sincere sau a fost dictată de oportunismului tânărul Iosif Bistran. Contează de altfel foarte puţin dacă Bistran a fost un comunist sincer de la început sau doar a simulat că este devotat „intereselor clasei muncitoare”. Cert este în schimb că, în urma îndoctrinării la care a fost supus, a devenit unul dintre stâlpii regimului comunist, slujindu-l  până în 1989. Reconvertirea bruscă a foştilor ofiţeri de securitate, activişti de partid la „democraţia” mult blamată şi criticată de ei în timpul regimului comunist indică faptul că aderarea la partidul comunist a fost doar un mijloc de dobândire a unui anumit statut profesional şi social. În absenţa acestui instrument de parvenire, cei mai mulţi dintre ofiţerii MAI (Securitate, Miliţie etc.) şi activişti, fie ei de partid sau UTC, nu ar fi depăşit niciodată un anumit statut.

După absolvirea şcolii profesionale, Iosif Bistran a fost repartizat în iunie 1951 ca strungar la Atelierele TC CFR din Braşov, lucrând aici până în septembrie 1951. În scurta sa activitate ca strungar în fier, a fost recompensat şi evidenţiat în ziarul „Viaţa Sindicală” pentru depăşirea normelor de lucru.

Instruirea şcolară avea să şi-o definitiveze în timpul exercitării profesiunii de ofiţer de Securitate, obţinând în 1961 diploma de maturitate, după absolvirea şcolii medii nr. 1 „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti. Între anii 1961-1967, a urmat şi cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, dobândind o nouă calificare profesională: cea de jurist. După procurarea acestor diplome, cea de bacalaureat şi de licenţiat în drept, Iosif Bistran a frecventat între anii 1967-1970 „Universitatea serală de marxism-leninism de pe lângă Comitetul orăşenesc Bucureşti al PCR-secţia Istoria mişcării muncitoreşti internaţionale”. Pregătirea şcolară şi-a desăvârşit-o însă în 1977, an în care a obţinut un alt certificat care atestă că a absolvit cursul postuniversitar de „Drept comercial internaţional” al Facultăţii de Comerţ din cadrul Academiei de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Calificativul obţinut nu putea fi altul decât 10.

În septembrie 1951, a fost propus pentru a urma cursurile şcolii profesionale a DGSP, iar unul dintre referate este semnat chiar de către unchiul său, Mihail Kovacs, la acea dată şef al Direcţiei regionale de Securitate Hunedoara. În acest referat, două caracterizări contrastează: cea a tatălui, Alexandru, şi cea a unchiului, Mihail. Primul este prezentat ca „un element predominat de viciul beţiei a avut în mai multe rânduri neînţelegeri în familie, datorită cărui fapt în luna Ianuarie a.c. [1951] a divorţat de soţie”, iar cel de-al doilea astfel: „Kovacs Mihail, unchiul, Directorul DRSS Hunedoara, în trecut simpatizant al mişcării muncitoreşti, în prezent membru în PMR, din anul 1945 nu a posedat şi nu posedă nici un fel de avere”. Despre rudele cele mai apropiate, în sensul de cele cu care avea relaţii, se arată că erau „elemente muncitoreşti, cinstite, fără trecut dubios în prezent încadraţi în partid sau org. de masă unde depune activitate, fiind ataşaţi regimului nostru”. Referatul se încheie cu următoarea caracterizare a viitorului ofiţer de Securitate: „Tov. Bistran Iosif este un element tânăr, inteligent, hotărât şi cu un nivel politic şi cultural destul de dezvoltat, care va putea deveni un cadrul valoros având largi perspective de dezvoltare”, ceea ce s-a şi întâmplat. Se propunea ca „tov. Bistran Iosif să fie admis în şcoala DGSS sub rezerva verificării perioadei cât a locuit în Bucureşti”, adică a anilor petrecuţi alături de tatăl său.

Urmare a acestei propuneri, Iosif Bistran a fost admis la Şcoala profesională a Securităţii. Din această perioadă ne-a rămas o fişă personală cu principalele caracteristici, aptitudini, informaţii de cultură generală şi de specialitate, adică despre munca de cercetare penală propriu-zisă a lui Iosif Bistran. Din această fişă aflăm că la „intrarea în şcoală”, Bistran avea un „nivel politic ridicat – îşi însuşeşte cu uşurinţă materialul. Cunoştinţe generale posedă. Nivel critic în desvoltare, cam sburdalnic. Are perspective frumoase de desvoltare”. Caracterizarea lui de la jumătatea cursului este mult mai completă şi prezintă principalele însuşiri ale sale. În continuare, el este descris ca „inteligent, îşi însuşeşte cu uşurinţă materialul predat, reuşind să-şi însuşească tot materialul predat. Citeşte şi scrie bine, de asemenea se exprimă uşor şi curent. Are putere de sesizare şi se orientează cu destulă cu uşurinţă”. Despre nivelul său politic şi ideologic se arată că „a crescut”, iar cunoştinţele sale generale sunt apreciate ca „destul de bogate, la fel şi vocabularul”. Spiritul său critic era considerat a fi „în dezvoltare”. În această caracterizare de la jumătatea cursului sunt evidenţiate şi câteva dintre „defectele” lui Iosif Bistran: „manifestă tendinţă de îngâmfare, individualism, de supraapreciere şi de subestimare a celorlalţi tovarăşi”, precum şi că „este sburdalnic, lipsit în oarecare măsură de spiritul de răspundere, pare a fi frământat de problema gradului şi a duratei şcolii”. Această caracterizare se încheie contradictoriu: „nu a reuşit să-şi câştige autoritatea ca şef al div. din cauza exemplelor personale proaste. Se îmbată destul de repede. Cam dezordonat în ţinută. În ultimul timp a progresat din toate punctele de vedere”. Caracterizarea de la absolvire îl prezintă ca fiind „inteligent, [cu] memorie bună, […] putere de muncă şi analiză, [dar care avea] uneori ieşiri de indisciplină, copilăreşti”. Se arată de asemenea că participa la viaţa colectivului şi îi ajuta pe „tovarăşii săi”, „însă cu oarecare rezervă”. Mai este descris ca fiind un ins „orgolios”, cu „tendinţe de supraapreciere a sa şi subestimare a tovarăşilor săi” şi „tendinţe de şmecherie”. Această caracterizare de absolvire se încheie cu precizarea că Iosif Bistran „sesizează destul de uşor problemele şi se orientează în general bine” şi că „ajutat şi criticat are perspective de dezvoltare”.

Celelalte rubrici ale fişei personale îl descriu ca având „cunoştinţe generale în toate direcţiile şi [pe care] caută să le aprofundeze prin cititul literaturii, filme, diverse studii. Citeşte bine şi scrie satisfăcător, se exprimă destul de uşor, poate dezvolta problemele, vocabularul îl are dezvoltat”. La rubrica „pregătire de specialitate” se indică prin altele că era „atras de munca de teren”, dar şi faptul că „şi-a însuşit bine cursul predat”. Iar la cea de „pregătire militară” este prezentat ca un „trăgător bun, executant bun, comandă mediocră”, dar care şi-a „însuşit” „materialul teoretic şi practic […] în bune condiţiuni”. Fizic, Iosif Bistran este descris astfel: „bine dezvoltat din punct de vedere fizic, are multă voinţă, este curajos, a depus mult zel, este vioi, se mişcă cu uşurinţă, se orientează în acţiuni, are forţă şi rezistenţă. Cunoaşte bine jiu-jitsu”. În urma absolvirii acestei şcoli, Iosif Bistran a fost încadrat prin decizia nr. 1640 din 15 aprilie 1952 în cadrele active ale MAI şi repartizat ca sublocotenent la Direcţia de cercetări penale.

Referatele întocmite periodic de către serviciul de cadre al MAI îl descriu ca pe un ofiţer exemplar. Una dintre cele mai elocvente astfel de descrieri  este cea din 29 septembrie 1954, redactată la doi ani după încadrarea sa în Securitate. Astfel, Iosif Bistran, este portretizat ca fiind un ofiţer care „a manifestat dragoste faţă de munca de cercetări şi a depus eforturi susţinute pentru acumularea cunoştinţelor necesare acestei munci” şi drept o „fire entuziastă şi dornică de a descoperi cât mai repede activitatea duşmănoasă a reţinuţilor, [deşi] la început a manifestat lipsuri mai serioase în ceea ce priveşte metodele de muncă.”. Nu se precizează în document care sunt aceste „lipsuri mai serioase”. Putem doar presupune că acestea au fost sentimentele de repulsie pe care le are orice om normal faţă de schingiurile şi torturile caracteristice activităţii de anchetă, dar care au fost depăşite ca urmare a transformării acestei profesii într-o rutină zilnică, autorizată de şefii şi superiorii săi, precum şi ca o consecinţă a îndoctrinării la care erau supuşi periodic ofiţerii de securitate. De asemenea, victimele le erau prezentate ca exponenţi ai clasei exploatatoare, descrise în termeni ca „duşmani ai poporului”, fiind astfel dezumanizate. După depăşirea acestui prag psihologic, repulsia iniţială a lui Bistran a fost înlocuită cel mai probabil cu un exces de zel. În aceeaşi caracterizate a activităţii sale, se arată despre Iosif Bistran că atunci „când nu obţinea răspunsurile scontate de la cei pe care îi ancheta, nu mai avea destulă stăpânire pe sine, se enerva şi uneori întrebuinţa cuvinte sau diferite ameninţări.” Această dovadă de zel, cum am putea să o considerăm astăzi, este prezentată în modul următor în document: „întru-un cuvânt, se lăsa provocat de reţinut, slăbiciune care este convenabilă acestor elemente pentru a justifica nerecunoaşterea faptelor.” Nu se mai precizează în document care sunt provocările la care se lăsa antrenat Bistran de către cei anchetaţi. În schimb, se subliniază că „în cursul anului 1953, i s-au încredinţat o serie de elemente pe care a reuşit să le cerceteze în majoritatea lor cu rezultate pozitive.” Referatul cuprinde şi caracteristicile şi abilităţile sale politice şi intelectuale: „este bine pregătit din punct de vedere politic, ideologic şi cultural”, insistându-se asupra faptului că are „un vocabular dezvoltat, scrie corect şi sesizează cu uşurinţă intenţiile anchetatului.” Toate acestea îi ofereau „posibilitatea să întocmească chestionare de bună calitate, cu întrebări gândite, care aplicate în practică duc la dezvoltarea anchetei şi-i creează perspective.”. În încheierea referatului, Bistran mai este caracterizat ca fiind un ofiţer cu „voinţă de muncă, este disciplinat, punctual la serviciu, iar atunci când interesele muncii cer eforturi peste orele de program nu precupeţeşte timpul său liber. Referatul se termină cu clasificarea lui Bistran drept „unul dintre anchetatorii buni ai Direcţiei, căruia i se poate încredinţa orice lucrare, fiind capabil să o execute.”.

Probabil, singurul care ar putea oferi o caracterizare optimă despre aptitudinile de anchetator ale lui Iosif Bistran ar fi un alt coleg de meserie, un anchetator care a lucrat cu acesta în perioada formării şi instruirii lui ca ofiţer de cercetare penală. O astfel de „apreciere” se regăseşte în dosarul său de cadre şi aparţine locotenentului major Vasile Nistor, fiind dată în 21 septembrie 1954. Acesta îl cunoştea pe Iosif Bistran de la încadrarea lui în Direcţia de anchete penale a Securităţii, lucrând încă de la început cu tânărul recrut „într’o problemă timp de 3-4 luni”. Înclinarea lui Bistran către profesiunea de anchetator a fost identificată de autorul aprecierii chiar din debutul activităţii sale în acest domeniu, după cum arată acelaşi Nistor în aprecierea mai sus menţionată: „de atunci am putut observa că era preocupat în însuşirea muncii profesionale şi în scurt timp şi-a însuşit în bună parte această muncă.”. După o perioadă în care a lucrat cu alţi ofiţeri în cadrul unor anchete pentru care a şi fost remarcat, după cum relatează acelaşi Nistor, din mai 1954 Bistran a „început să lucreze din nou cu mine”, dându-i astfel posibilitatea acestuia să realizeze că ucenicul său „a crescut mult din punct de vedere profesional, că şi-a însuşit munca de anchetă şi că este printre anchetatorii buni ai direcţiei.”.

Acesta mai descrie şi activităţile lui Bistran: „a rezolvat o serie de lucrări ce i-au fost date, în condiţii destul de bune ca audieri de martori, strângerea de documente etc. unde a adus o contribuţie destul de bună în demascarea elementelor ce le aveam în lucru. Pin aceasta el a dovedit că şi-a însuşit tehnica anchetei, tehnica problemei şi că ştie să orienteze în diverse situaţii”. Nistor mai consemnează că elevul său are „multă voinţă de muncă şi largi perspective de desvoltare, că ajutat el va deveni în curând unul dintre cei mai buni anchetatori.”. El insistă şi asupra devotamentului şi dăruirea lui Iosif Bistran faţă de profesiunea de anchetator, subliniind că „au fost multe cazuri când nu a ţinut cont de orele de program muncind şi după aceea cu bunăvoinţă” şi că „este în general un tovarăş cinstit, devotat, respectuos faţă de superiori şi disciplinat”. Aprecierile lui Nistor despre elevul său aveau să se dovedească profetice. Bistran a avansat în ierarhia ofiţerilor de Securitate, ajungând la sfârşitul anilor ’80 la gradul de colonel şi instructor al debutanţilor în profesiunea de anchetator. Faptul că Bistran a fost încadrat în Securitate în anul 1952, nefiind extrem de implicat, ca urmare a lipsei sale de experienţă, în anchetele lotului Pătrăşcanu, a reprezentat un atu pentru supravieţuirea sa ca anchetator momentului psihologic al anului 1968. În acest an, o serie de ofiţeri de Securitate şi anchetatori, printre care şi celebru Gheorghe Enoiu, au fost îndepărtaţi din sistem, deoarece se „compromiseseră” prin folosirea de „metode nepermise” împotriva celor anchetaţi, mai precis a unor comunişti arestaţi în timpul luptelor pentru putere din cadrul Partidului Muncitoresc Român.

Iosif Bistran a fost totuşi implicat în câteva anchete care i-au creat o anume notorietate: cercetarea penală a Ecaterinei Bălăciou-Lovinescu, mama Monicăi Lovinescu, a unora dintre angajaţii Ministerului Comerţului Exterior, arestaţi la început anilor ’60, precum şi în declanşarea anchetelor împotriva lui Paul Goma în anul 1977. Implicarea sa în anchetele din anul 1977 este arătată şi în notarea de serviciu pe anul în curs. Din acestea, aflăm că „în anul 1977, a efectuat acte de urmărire penală în cauze deosebite de complexe privind infracţiuni prin care s-au adus pagube materiale importante economiei naţionale, ca urmare a nerespectării unor norme de comerţ exterior, şi privitoare la acţiuni de trădare sau de defăimare a orânduirii socialiste”. Există o serie de informaţii despre el, care arată că în calitate de anchetator al Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu a dispus ca unele „obiecte personale, cărţi, manuscrise, autografe şi scrisori”, confiscate din casa acesteia şi care i-au aparţinut lui Eugen Lovinescu, să fie arse. Motivul a fost unul extrem de simplu: erau „nefolositoare pentru anchetă”. A fost de asemenea şi unul dintre anchetatorii lotului Vasile Luca. Documentele interne ale Partidului Comunist Român arată că sublocotenentul Iosif Bistran i-a anchetat pe următorii arestaţi din lot: Rădulescu Gheorghe, Vijoli Aurel, Morfei Victor, Modoran Vasile şi chiar pe Luca Vasile. În 1986, după o experienţă de 34 de ani ca anchetator, Iosif Bistran a fost trecut în rezervă cu o pensie de 6993 de lei, conform documentelor din dosarul său de cadre, şi a locuit în ultimii 24 de ani pe strada Roşia Montană, într-un bloc rezervat cadrelor de Securitate, ale Ministerului de Interne şi Armatei. Vecinii îl descriu ca pe un om amabil, cum nu mai sunt cei de astăzi, necunoscând însă aspectele întunecate şi sângeroase din activitatea fostului colonel de Securitate. Iosif Bistran a murit „liniştit” în somn, în urmă cu 2 luni de zile.

Notă: Sursa fotografiilor: ACNSAS, fond Cadre, dosar 27317

Bibliografie orientativă

ACNSAS, fond Cadre, dosar 27317

Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Humanitas, 2001.

Vladimir Tismăneanu, Lespezi însângerate: Călăii sunt printre noi, nepedepsiţi si sfidători, accesibil online la adresa: http://www.contributors.ro/societatelife/calaii-sunt-printre-noi/

Dumitru Lăcătuşu, Mihai Burcea, „Sistemul concentraţionar în România (1968 – 1989)”, în Ruxandra Ivan (coord), Transformarea socialistă”. Politici ale regimului comunist între ideologie şi administraţie, Iaşi, Polirom, 2009.

http://www.iiccr.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/#Iosif%20Bistran