It’s aaaaliiiiiveeeee! a exclamat probabil Tim Burton cu entuziasmul inocent si copilaros al personajului sau, dar si cu o farama matura de satisfactie razbunatoare atunci cand intr-un final, Frankenweenie a devenit, dupa aproape 30 de ani de asteptari, un film lansat in cinematografe. In 1984, Tim Burton era animator wannabe la Disney, iar scurtmetrajul sau despre un copil care isi invie cainele i-a speriat pe producatorii studio-ului care au decis sa il „ingroape”, iar pe artist, sa il concedieze. Burton a reinviat, reusind in timp sa isi impuna stilul macabru-emotionant. Frankenweenie este atat un varf al storytellingului personal al regizorului, cat si o confirmare a talentului sau: filmul este lansat de Disney.
Din punct de vedere tehnic, Frankenweenie este o premiera, fiind primul film 3D alb-negru de animatie stop-motion, dar in ceea ce priveste structura narativa, este un clasic burtonian. Ca paradox creativ, este similar cu Hugo, in care Martin Scorsese apeleaza la tehnica 3D pentru a spune o poveste despre inceputurile cinematografului. Filmul per total este un mix intre trecut si prezent: Frankenstein, Godzilla, The Birds, Gremlins, Jurassic Park sunt citate, alaturi de titluri din filmografia lui Burton. Clasicul, traditionalul – personajul principal isi monteaza scurtmetraje din pelicula se imbina cu referintele contemporane – piatra funerara pe care scrie Goodbye, Kitty!. Designul gotic, obscur, sinistru imprumutat din expresionismul german, filme vechi, dar cu cateva upgrade-uri moderne adaugate de Burton se regaseste in fiecare colt, personaj.
I don’t want him to turn – you know – weird este replica tatalui personajului principal despre fiul acestuia, Victor. Prea tarziu. Vorbim de universul lui Tim Burton, de aceea eroul trebuie sa fie sensibil, curios si neinteles. Johnny Depp lipseste, dar unul dintre personajele sale isi face simtita prezenta: Victor aduce aminte de Edward Scissorhands- atata timp cat existenta sa se desfasoara in limitele spatiului personal, alaturi de Sparky, prietenul canin nelipsit, ciudatul specimen junior de suburbie este just fine.
In momentul in care fortele paterne il scot fortat din „bula” auto-creata si impusa, la fel ca in alte filme burtoniene, se intampla tragedia: Sparky este calcat de o masina si depus ulterior in cimitirul de animale de casa de la marginea orasului. Insa, atat Victor, cat si Sparky sunt salvati de discursul captivant despre furtuni electrice pe care profesorul cadaveric de fizica (a carui voce este asigurata de Martin Landau care l-a interpretat pe Dracula) il sustine intr-o buna zi. Utilizand puterile extraordinare ale stiintei, Victor reuseste sa il readuca la viata pe Sparky. Pana aici, este acelasi scurtmetraj pe care Burton l-a realizat in 1984. Continuarea este un prilej ca mixul amintit mai sus sa fie pus in valoare: pe de o parte, unele personaje amintesc de tipologii clasice ca Igor (Edgar Gore – E. Gore) sau fata cu ochi mari si ciudata care face trimitere la Corpse Bride, pe de alta parte, monstrii-emblema ai culturii cinematografice pot ataca suburbia infatisata prin umbre lungi si rauvoitoare. Frankenweenie este de fapt un omagiu nostalgic adus unui mod de a realiza cinema si unor filme de groaze care au conturat viziunea si dezvoltarea creativa a lui Burton si care l-au transformat in regizorul extraordinar si ciudat de azi.
Desi gri, monocrom din punct de vedere vizual, Frankenweenie este reprezentativ din perspectiva narativa pentru mixul morbid si emotionant care face filmele lui Burton addictive. Sentimentalismul aparte al relatiei dintre Victor si Sparky este cu cu atat mai profund pe fundalul melodic impregnat de infricosatoarele scartaituri, tipete. Este ca o scrisoare de dragoste adresata unui stil de cinema vechi, dar niciodata invechit, pe care Burton a regasit-o si a retrait aceleasi sentimente de entuziasm si admiratie. They’re alive!
