The Lone Ranger reloaded

Din punct de vedere sofisticato-intelectual, The Lone Ranger, un film definit de un buget de un sfert de miliard de dolari, a carui poveste se bazeaza pe un serial TV de succes, cu o echipa in spate condusa de un producator care stie sa vanda filme mai mult decat sa fie „patron de arta”, nu e considerat din start capodopera cinematografica. Daca iei in considerare ca eroul este daca nu un cool, in mod cert necunoscut pentru tanara generatie, si ca aparitiile in media dinaintea lansarii erau mai mult despre certurile dintre studio si realizatori decat despre secvente, tehnici, sinopsis, vorbim despre un film pe care nici Johnny Depp nu il poate salva. Iar verdictul a fost confirmat: criticii s-au simtit foarte inspirati in a gasi termeni cerebrali potriviti pentru a decima filmul, iar productia este citata in mod constant ca fiind unul dintre flopurile acestei veri la box office (in conditiile in care se estimeaza ca va fi unul dintre cele mai lucrative sezoane de la Hollywood).

Nemultumirile au pornit de la abordare: reinterpretare haotica si inconsistenta, cu momente neinspirate de amuzament si un fir narativ care scartaie, la culise: un proiect conceput doar cu ambitii monetare-, la actori: cu un prettyboy in rol principal care nu livreaza si un star al carui performance e doar o re-editare mai ciudata a unui rol mai vechi. Argumentele critice negative curg fara rasuflare in majoritatea recenziilor care nu reusesc sa vada dincolo de nesincronizarile specifice unui astfel de film: The Longe Ranger este un film personal, violent si cald, inteligent si amuzant. Dincolo de intentiile monetaro-machiavelice ale lui Jerry Bruckheimer – hulirea producatorilor de filme de la Hollywood incepe sa mi se para absurda pe alocuri, avand in vedere ca jobul lor previne ca oamenii talentati sa isi proiecteaza filmele doar in sufragerie – care, desigur, a dorit sa isi diversifice sursele de venit (cine a vazut Piratii din Caraibe 4 intelege), exista inputul creativ, atestat (Academia de Film Americana & co) Gore Verbinski si nestatornicia artistica al lui Johnny Depp. The Lone Ranger citeaza Rango, filmul de animatie al aceluiasi regizor care a castigat Oscarul. Un alt film neinteles de o specie de spectatori (serios, nu a ajuns toata lumea la concluzia ca filmele animate nu sunt (doar) pentru copii?) care se folosea de un setting rasfolosit pentru a dezbate cateva teme existentiale profunde. The Lone Ranger este, de fapt, un Rango mai comercial, mai de vara, dar ale carui chichite filosofice se mai pierd din cauza unor secvente overproduced. Abordand tehnica poveste-in-poveste, actiunea este prezentata unei one-child-audience care trebuie astfel convins sa nu creada in versiunea oficiala care definea Vestul Salbatic. De aceea si testimonialul incepe cu o secventa construita din imagini-tipar: omul mascat si indianul sau isi fac intrarea in banca, lasand usile sa se balanseze violent in urma lor, pentru a o jefui. Iar din acest moment incep „sapaturile” in ceea ce s-a intamplat de fapt, tocmai pentru a face clar contextul in care da, existau baieti buni, si baieti rai, dar in acelasi timp, existau si compromisuri morale de care era nevoie ca primii sa lupte cu cei din urma.

„Salbaticul nobil” – titulatura alocata lui Tonto imbatranit – este un simbol pentru repozitionarea indianului. Daca in seria originala, acesta era un servitor al Rangerului, pentru era politically correct contemporana este transformat in mentor, al carui rol este de a scoate la iveala eroismul din John Reid. Nu un mentor normal sau intreg la minte, caci altfel Johnny Depp nu ar mai fi putut sa isi exerseze ciudateniile interpretative. Da, intr-adevar, sunt in acelasi ton cu Jack Sparrow, dar linistea si privirea tulburatoare sunt instrumente folosite aici pentru a ironiza seriozitatea solemna cu care indienii sunt de obicei portretizati. Tonto nu ia o pauza sa priveasca in zare pentru a se conecta cu spiritele si a gasi calea, ci pentru ca vulturul mort de pe cap ii arata ceva. Impulsurile sale sunt nebunesti, suprarealiste, are un glont de argint pastrat pentru a duce la capat planul de razbunare. In plus, atributul de outsider ofera o profunzime personajului pe care Jack Sparrow nu o avea: piratul era singur by choice, in timp ce Tonto este pedepsit si se auto-invinuieste pentru eroarea si oroarea comise cand era mic. Hotararii, mojo-ului instabil si impulsurilor de inselatorie i se juxtapune ultra-corectitudinea lui John Reid. Metamorfoza acestuia din urma este mai complexa: de la un avocat credul a carui Biblie este manualul lui John Locke la justitiarul care accepta existenta si mijloacele teritoriului gri pentru a face dreptate. Bromance-ul dintre cele doua personaje nu are intensitatea celei dintre Robert Downey Jr. si Jude Law din Sherlock Holmes, dar are un umor nascut tocmai din experientele si convingerile inca nealiniate.

Apropo de John Reid si transformarea lui in justitiar, filmul este dominat de un paradox: pana la momentul culminant, Ranger este un neprihanit care refuza sa isi foloseasca arma, in timp ce in jurul lui inima fratelui este mancata de personajul negativ, oamenii se impusca fara discernamant, chestii sunt aruncate in aer. Acest paradox – criticat si el – asigura totusi un echilibru si pune in valoare incapatanarea personajului principal si transformarea care se intampla intr-un final. La capitolul si altele: cadrele citeaza stilistic westernurile clasice, locatiile alese compensand pentru momentele mai putin antrenante sau potentand dinamica unei secvente, designul de productie hiper-detaliat care a devenit cartea de vizita a Bruckheimer-Verbinski, personajele negative sunt dezgustator-violente (William Fichtner, creepy ca de obicei) sau sarmant-diabolice (Tom WIlkinson), muzica este un ingredient oportun. Personajul interpretat de Helena Bonham Carter este superfluu, dar gimmickul aparitiei ei o transforma intr-o prezenta placuta. La finalul povestii, copilul-audienta isi pune masca la ochi. Pana atunci, inocenta sa a interiorizat toate lectiile de eroism si moralitate. Matt Zoller Zeitz de la rogerebert.com prezice ca peste cativa criticii vor re-evalua filmul si vor ajunge la concluzia ca este vorba de fapt despre o productie reusita. Poate asemenea copilului, si ei vor reusi sa asculte povestea cu la fel de multa inocenta si deschidere si sa vada filmul liber, fara o „masca” a preconceptiilor.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *