Domnişoara Christina şi domnişoara Isabelle

Considerat de mulţi critici un fumist preţios care a făcut nepermis de multe concesii unui consumerism deghizat în manipulări ludic-posmoderne, Brian De Palma face parte din generaţia de mari cineaşti apărută la începutul anilor ’70, generaţia lui Scorsese, Spielberg, Coppola. În ce priveşte jocul cu simulacrul şi clişeul, regizorul nu l-a dus niciodată până la capăt aşa cum a făcut-o Tarantino, preferând rolul de utilizator inteligent în locul celui de programator. Există în filmele sale un superficial strat hitchcookian pe care eşti numaidecât tentat să-l recunoşti, însă, aşa cum o demonstrează în acest ultim film, De Palma este interesat mai mult de copia copiei copiei decât de original, aşa cum o invocă numeroasele puneri în abis şi mizanscene speculare. Nu trebuie uitat că la începuturi regizorul îşi dorea să joace rolul unui Godard american, trama intelectualist-discuţionist-eseistică a filmelor regizorului francez fiind însă departe de realizările filmice ale lui De Palma. Mai degrabă, De Palma s-a apropiat de un Robert Aldrich sub raport estetic şi tematic, însă vehicularea clişeului este recuperabilă pe un spectru mult mai larg de afinităţi astfel încât identificarea originalului uneia sau alteia dintre scene socotite drept copie devine irelevantă. Să nu uităm că, la rândul lui, Passion este un remake după Crime d’Amour (2010) al lui Alain Corneau. Totul în acest film însă tinde să devină ostentativ, făcând din el un fel de compilaţie greatest-hits. Pe fondul unei febril-carnasiere existenţe corporatiste, unde într-un Berlin vag conturat, avem înfruntarea homerică dintre maestru şi discipol, dintre blonda aparent extrovertită, lipsită de scrupule şi clasic perversă, Christine (Rachel McAdams), şi bruneta introvertită, ambiţioasă şi imaginativă, Isabelle (Noomi Rapace). Christine întreţine o serie de animale domesticite printre care şi Dirk (Paul Anderson) pe care-l are la mână cu o deturnare de fonduri, însă vizibil, noua jucărie care-i procură satisfacţii este protejata ei, Isabelle. De Palma nu s-a străduit cine ştie ce să confere adâncime personajelor, toate complicaţiile lor rămân la suprafaţă chiar dacă există sugestia unui fond obscur care alimentează ambiguităţile necesare suspansului.

Blonda Christine sugerează o atracţie lesbiană faţă de bruneta aparent timidă, dar fără nicio biografie în film, fapt care nu e în niciun caz suplinit de erzaţul biografist oferit de blonda fotogenică. În fapt, logica corporatistă comandă o permanentă repoziţionare şi recalculare a oportunităţilor de a reteza jugulara competitorilor din propriul departament, iar aici, De Palma este, încă odată, jenant de schematic, aproape plictisit de utilizarea convenţiei. Simetriile devin regulă şi reflectă quiproquo-urile dramei. Dacă Christine este îndrăgostită de Isabelle folosind-o sistematic, asistenta lui Isabelle, Dani (Karoline Herfurth), este îndrăgostită de Isabelle, iar aceasta o foloseşte fără scrupule fără să ştie că la rândul ei este studiată şi supravegheată minuţios. Isabelle întoarce metoda cu tot cu discurs împotriva lui Christine, iar Christine începe un joc sadic cu Isabelle demonstrându-i vulnerabilitatea. Clişeul utilizat până la demonetizare iese la suprafaţă, ilustrând proverbul, „apele liniştite sunt adânci”. Sadismul blondei scoate la suprafaţă demonismul brunetei victimizate, însă cu o ultimă întorsătură de situaţie, dublul gemelar al blondei ucise se dovedeşte a fi un revenant mult mai periculos. Predictibilele lovituri de teatru nu mai au cum să producă suspans, regizorul adăugând alte două exemplare la colecţia prodigioasă de memorabile femei fatale din Dressed to Kill (1980), Femme Fatale (2002), The Black Dhalia (2006). În încercarea de a conferi adâncime poveştii, o serie de coşmaruri punctează trama psihologistă, căznită ambiguizare a interferenţei dintre planul real şi cel fantasmal. La fel, dipticul la care apelează regizorul, cu un volet deschis către ceea ce se întâmplă pe scena unui spectacol de balet, iar celălalt către desfăşurarea unui lanţ de evenimente care culminează cu crima în ideea unei sincronizări de planuri şi a unei contaminări estetice.

Planul crimei s-ar dori astfel adâncit de spectacolul de balet, După amiaza unui faun al lui Claude Debussy, care-i devine un fel de fundal, dacă nu un complement estetic. Crima dobândeşte astfel trăsăturile unei opere de artă, minuţios lucrate pentru a crea efectul dorit. Încă odată, toate aceste trucuri nu reuşesc să confere forţă filmului, ci sugerează o stilistică care şi ea se dizolvă în banal. Asistăm cu acest ultim film al lui De Palma la o reciclare nu doar a modelelor prestigioase ale filmului noir, ci şi a propriei cinematografii, caracterul de autopastişă fiind destul de apăsat, împingând totul spre un maniersim cu un gust destul de îndoielnic.

Pasiune (Passion, 2012); Regia: Brian De Palma; Scenariul: Brian De Palma; Cu: Noomi Rapace, Rachel McAdams; Genul filmului: Crimă, Dramă, Mister, Thriller; Durata: 100 minute; Premiera în România: 16.08.2013; Produs de: Integral Film; Distribuit în România de: Independenta Film.

(o varianta a articolului a aparut si in romania literara)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *