Cunoaştere de noapte (6)

Mă întrebam în vis de ce se chinuie savanţii să inventeze aparate complicate ca să zboare, când ar putea să se înalţe prin ei înşişi, aşa cum o făceam atunci.
Pluteam cu umerii-nainte, cu mâinile lipite strâns de trup, dar brusc mă lepădasem de materie şi devenisem zborul pur care se ridica spre cer, trecând însă şi jos prin ziduri, printre gratii, ca duhul liber navigând prin îngustime şi strâmtori.
De undeva de dedesubt, m-a strigat cineva pe nume şi, fiindcă numele mă împingea către pământ, am murmurat:
– Eu nu am nume, sunt ecou.
Numaidecât am fost din nou uşoară şi am putut să-mi reiau zborul, ameţitor de sus, îmbătător de jos, printr-un tunel lăuntric.
La capătul pătrunderii prin şirurile lungi de încăperi, am dat de-o sală de aşteptare, care vuia de agitaţia unor mulţimi asurzitoare. Se înghesuiau pe scaune, vociferând, când m-am apropiat în zbor de feţele neliniştite. Cum le-am atins obrazul cu mâna-mi nevăzută, au început să-şi şteargă felurimea, de nu se mai putea deosebi un chip de altul şi toate deveniseră ca lutul, care privit cumva, mai îndelung, se dilua până la dispariţie.
Concomitent, în zborul meu de sus, eram deasupra unei neguri albastre-alburii ca de ocean, având pe marginea din dreapta o nesfârşire umbroasă de codrii ca norii.
“Cât mi-e îngăduit ca să cutez? Cum să străbat imensitatea?” m-am întrebat înfricoşată.
Am auzit atunci în mine un glas care spunea: “Când zbori cu sufletul, nimic nu poate fi prea larg”.
“Ce ţintă are zborul meu? Şi cum arată nemurirea?” am cercetat apoi în gând.
În faţa mea s-a arătat curând răspunsul:
era o o coadă de păun uriaşă, pe care mii şi mii de ochi pictaţi se legănau alene, parcă stând, iar eu deodată am ştiut că îndreptându-mă-ntr-acolo, aveam să devin parte a privirii ce se uita la mine răsfirată.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *