Pe Muntele Fenixului Ceresc

Aventura descoperirii romanului Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză, scris de Dai Sijie, este pur didactică şi, tocmai de aceea, are toate ingredientele care o despart de experienţa unei lecturi ocazionale. Pe la începutul anului şcolar, încercarea de a dovedi că actul lecturii contribuie la formarea abilităţilor de viaţă în rândul tinerilor cititori s-a concretizat prin organizarea unui concurs naţional. Materialele de promovare au fost diverse şi bine articulate la nivel curricular, sporind interesul pentru aria competiţională. Mi-a atras atenţia recomandarea de lectură pentru nivelul 4 al concursului, adresat elevilor din ciclul superior al liceului, respectiv din clasele a XI-a – a XII-a. Era vorba chiar despre cartea romancierului de origine chineză. Ca fericită profesoară a nu mai puţin de trei clase terminale, mi-am dat seama că mă vor bântui serioase mustrări de conştiinţă dacă voi convinge vreun elev talentat să renunţe la ritmul zilnic al pregătirii pentru bacalaureat şi facultate, cu intenţia de a se dedica acestui concurs. S-au spulberat însă de îndată, căci tânăra căreia îi împrumutasem romanul spre lectură mi l-a înapoiat în ziua următoare, rostind în fugă, pe culoarul şcolii: ,,E superb, doamna profesoară!” M-am gândit atunci că trebuie să fie ceva deosebit în carte, iar din acel moment a început propria-mi aventură…

Scris din perspectiva unui tânăr narator, romanul Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză reflectă o perioadă dramatică din istoria contemporană a Chinei, pe fundalul căreia se proiectează o succesiune de evenimente prea puţin cunoscute cititorului occidental. La începutul anului 1971, doi tineri – unul de 18 ani, iar celălat de 17 ani – sunt luaţi de autorităţile comuniste de lângă părinţii lor şi exilaţi pe vârfurile înceţoşate ale Muntelui Fenixului Ceresc. Regăsim în aceste pagini propria traumă a scriitorului Dai Sijie, el însuşi numărându-se printre miile de tineri chinezi despărţiţi brutal de familie în acea perioadă. Prigoana împotriva intelectualilor, consideraţi una dintre cele şapte categorii indezirabile de ,,duşmani ai poporului”, începuse încă din mai 1966. Prima fază a represiunii se epuizase, schimbând chipul Chinei pentru totdeauna. Mărturisirile naratorului reconstituie scena terifiantă a demascării publice la care este supus tatăl lui Luo, prietenul alături de care îşi va petrece anii de izolare, arderea cărţilor în pieţele publice de către Gărzile Roşii, invadarea librăriilor cu scrierile de propagandă ale lui Mao şi Enver Hoxha, dar mai ales fenomenul de ,,reeducare“ a tinerilor şi adolescenţilor chinezi în zone rurale din îndepărtatele regiuni montane. Isteria ,,culturală“ maoistă culminase cu atacul îndreptat spre ceea ce Maurizio Marinelli aminteşte drept ,,the „Four Olds” (Old Customs, Old Culture, Old Habits, and Old Ideas)”. (Silvio Pons, Robert Service, editors, A Dictionary Of 20^Th-Century, Princeton University Press, 2010, p. 253).

Pentru că o respectabilă civilizaţie străveche trebuia să dispară, recursul la violenţă, propagandă agresivă şi represiune devenise, în lumea de jos, a marilor oraşe, un fapt divers. Judecând însă starea de lucruri din ţinutul izolat unde ajung cei doi băieţi, se pare că planul lui Mao nu a dat roadele aşteptate. În acest sens, romanul lui Dai Sijie se poate citi ca o lecţie despre supravieţuirea unei mari culturi. Într-o comunitatea autarhică din ţinutul Yong Jing, ruptă de civilizaţie, pierdută printre potecile labirintice şi sprijinită pe înălţimile halucinante, mereu împrejmuite de ceţuri, ale Muntelui Fenixului Ceresc, valorile de ieri şi de azi supravieţuiesc într-o deplină simbioză. Doar pe acele culmi prăpăstioase, tutelate de legendarul fenix, se mai pot asculta în acele timpuri muzica lui Mozart şi Brahms, interpretată de narator la vioară, ori strigăturile licenţioase rostite de costelivul morar, numai bune pentru a fi culese drept versuri tradiţionale şi prelucrate potrivit retoricii revoluţionare a vremii. Acelaşi spaţiu devine apoi refugiul unei adevărate comori livreşti: valijoara de piele a Ochelaristului, ticsită de cărţi salvate de furia autodafeului revoluţionar.

La un alt nivel de lectură, cartea este un roman de formare şi de maturizare, de iniţiere a unor tineri neobişnuiţi să observe faţa nevăzută a lumii. Destinul le este deturnat în aşa măsură încât, la vârsta când ar fi trebuit să-şi exprime fireşti capricii şi mici revolte, sunt nevoiţi să lucreze în orezării aşezate pe povârnişuri greu accesibile ori în minele de antracit din regiune, cu cele mai rudimentare instrumente. Energia şi ingeniozitatea dovedite în clipe de cumpănă se datorează spiritului lor tânăr, în ciuda faptului că rămân cu convingerea condamnării pe viaţă la ,,reeducare“. Învaţă să preţuiască timpul, să-l măsoare în unităţi bine drămuite, care marchează deseori firava distanţă dintre viaţă şi moarte pentru cel aflat într-o situaţie limită. Îşi descoperă talente nebănuite. Luo devine renumit pentru arta interpretării… filmelor în faţa tăranilor ce nu vizionaseră niciodată vreo creaţie cinematografică. În spectacolele sale de cinema povestit, tânărul îşi dozează cu abilitate forţa fascinatorie asupra auditoriului, recurgând la cele mai subtile tehnici de captatio benevolentiae, la strategii ale comunicării paraverbale, dar şi la tactici de manipulare a emoţiilor. Se joacă şi îşi joacă spectatorii, implicându-se cu pasiune în happening-ul ficţiunii. Remarcabilele pagini ce redau sincretismul artistic menit să substituie limbajele cinematografiei divulgă vocaţia regizorală a lui Dai Sijie. Scenele cu un puternic efect vizual sunt numeroase, iar naratorul deseori se confundă cu un observator atent al lumii ori cu un veritabil cameraman concentrat asupra acumulării detaliilor. Meritul său este acela că nu-şi extinde monopolul naratorial asupra întregii panorame sufleteşti. Căutând supape ale credibilităţii, el cedează adesea perspectiva şi altor personaje, schimbă unghiurile de focalizare pentru a aşeza povestea în centrul unui poliedru de lumini şi umbre.

Rolul decisiv în formarea tinerilor îl au cărţile, pe care cei doi, ca nişte adevăraţi hoţi de comori, i le fură Ochelaristului după o aventură rocambolescă. De aici începe adevăratul periplu al formării lor interioare. Se abandonează cu totul lecturii, continuându-şi existenţa pe firul subţire dintre realitate şi ficţiune. Se identifică mereu cu eroii şi eroinele romanelor citite şi trăiesc în vieţile acestora ca într-o superbă ,,mise en abîme” terapeutică şi salvatoare. Devin, pe rând, Ursule Mirouët, Eugénie Grandet, Edmond Dantès, Jean-Christophe. Cartea este, deopotrivă, un roman iniţiatic şi prin revelaţia feminităţii, prin descoperirea eternului feminin, inefabil şi mlădios, înscris în aparenţa necizelată a Micuţei Croitorese. În sufletul lui Luo, primii fiori de iubire se ivesc odată cu ambiţia de a şlefui diamantul frumuseţii fetei, de a-i conferi, graţie lecturii, eclerajul rafinamentului. Dacă la început o consideră prea simplă, prea necivilizată pentru el, pe parcurs îşi dezvăluie, asemenea miticului Pygmalion, orgoliul artistului dornic să creeze perfecţiunea frumuseţii feminine. Micuţa Croitoreasă este, în fapt, opera lui Luo, iar mijloacele lui de persuasiune artistică se dovedesc a fi cuvântul şi cartea.

Dintr-un alt unghi de lectură, romanul ar fi putut dobândi valenţele unei scrieri cu substrat antropologic, dacă viziunea naratorială n-ar fi destrămat mereu, ludic, semnificaţiile practicilor magice din lumea cea îndepărtată. Astfel, după ce Ochelaristul se înfruptă din ,,leacul de frică“, sorbind sângele proaspăt închegat al boului sacrificat, e nevoie să i se administreze un puternic medicament digestiv. La rândul lor, cele cinci vrăjitoare care săvârşesc ritualul de exorcizare, condimentat cu dansul şi incantaţiile magice, oferă mai degrabă un spectacol grotesc decât unul purificator şi cu funcţii apotropaice. Dincolo de toate acestea, lumea reconstituită prin diegeză nu este anostă, ci pitorească, plină de farmec şi culori, protejată în mijlocul unei vegetaţii ce pare să-şi depună ofranda pe altarul frumuseţii. Frunzele de ginkgo, la tulpina căruia se desfăşoară primul act de iubire dintre Luo şi Micuţa Croitoreasă, sunt simbolul unei perpetue regenerări, sens anticipat, de altfel, de pasărea legendară fenix, ea însăşi figurând un totem al muntelui. Natura, cărţile şi oamenii simpli ai locurilor rămân singurii educatori ai celor trei tineri.

Interesantă este dimensiunea onirică a experienţelor trăite de tânărul povestitor. După modelul eroinei lui Balzac, Ursule Mirouët, îşi sondează abisurile sufleteşti, temerile, presentimentele funeste, recurgând la o hermeneutică primară a propriilor vise. Nimic nu-l emoţionează însă pe prietenul lui, cerebralul Luo, care nu renunţă la iniţiativele sale periculoase, chiar dacă semnele onirice par a-i fi împotrivă. ,,Aici nu suntem în visul tău”, conchide Luo, semn că viziunile onirice îşi pierduseră de mult propensiunile oraculare. Într-un timp în care vechile valori trebuie să supravieţuiască în faţa asaltului forţelor desacralizante, ultimele redute spirituale pot fi apărate doar cu mijloace lumeşti.

Desigur că există şi alte niveluri de accedere în universul micului roman, iar cititorului îi rămâne plăcerea de a le explora în continuare. Nu ştiu dacă pretextul acestui excurs bibliofil, concursul şcolar, a dovedit că, într-adevăr, lectura formează temeinice abilităţi necesare în viaţă. Cert este că, în timpul celei mai furibunde mişcări anticulturale, pe Muntele Fenixului Ceresc, trei personaje s-au întâlnit, datorită unui traducător priceput, cu cele mai reuşite versiuni ale operelor lui Balzac, Stendhal, Flaubert, Hugo, Dumas, Rousseau, Baudelaire, Rolland, Dostoievski, Gogol, Tolstoi, Dickens, Kipling, Emily Brontë. Toţi trei au învăţat câteva adevăruri esenţiale: Luo a cunoscut revelaţia primei iubiri, naratorul a desluşit sensul feminităţii şi al blândeţii ce o înconjoară, iar Micuţa Coritoreasă şi-a descoperit frumuseţea în toate oglindirile ei. Cu asemenea cărţi nu e de glumit.