Istoria comunismului povestită românilor de ei înşişi.

În loc de preambul
Asist, îndurerată, în ultima vreme, la consacrarea unor postùri etice care ar fi, într-o lume normală, inadmisibile; în schimb, la noi, ele se bucură de gloria (vremelnică, poate) a scenelor de tot felul – politice, mediatice, academice… Alături de hoțul lăudat pentru cum a știut să fure, de senatorul reales cu majorități zdrobitoare (pentru că a devalizat statul), de alții asemenea, despre care nu-mi stă la suflet să vorbesc, vin acum oameni dovediți ca informatori ai (defunctei?) Securități să ne învețe, în adunări cu damf academic și pretenții europene, „Cum trebuie condamnat comunismul”. Mai puțin vizibil, fenomenul nu este, totuși, de neglijat – pentru că el semnalează o derivă etică majoră, o disfuncție în relația societății românești cu propriul său trecut recent (și încătușat), o boală, voi spune, deși metafora e slabă în a da seamă despre gravitatea situației. Dar, pe linia aceleiași metafore și pentru a-l parafraza pe unul din scriitorii mei favoriți, ceea ce ni se întîmplă în ultimele luni este să vedem cum, de fapt, șobolanii nu doar că reapar, sănătoși și impudici, între zidurile unei „cetăți fericite”, ci chiar pozează în agenții perfecți (căci savanți), ecologici (căci reciclați ei înșiși), europeni (căci ecologici) etc., ai curățirii noastre de păcatele trecutului. Ciuma comunistă fiind unul dintre ele, se înțelege. Cum se poate asemenea grozăvie, asemenea orbire? Multe răspunsuri sunt, firește, posibile.
Actualitatea întrebării mi-a readus în memorie unul dintre aceste răspunsuri, pe care îl auzisem eu însămi, acum trei ani, într-o vizită la Memorialul Victimelor Comunismului, de la Sighet. Scris atunci, la cald, articolul de mai jos mi-a fost refuzat de redactorul șef al unei reviste de opinie, ca fiind atît inactual, cît și excesiv de dramatic. Îl reiau, din două motive: din convingerea că este cît se poate de actual (iată „Cum trebuie condamnat comunismul”…) și din dorința de a marca, astfel, începutul unui an – 2013 – în care vom aniversa 20 de ani de la crearea Memorialului de la Sighet.
Zürich, februarie 2013

*

(aprilie 2010)

Faptul că, adesea, inclusiv în România fiind, limba vieţii mele private nu e româna, mă pune în situaţii interesante, mă aşează faţă cu realităţile patriei mele la ceea ce antropologii numesc „o bună distanţă”. Străinii alături de care trăiesc și călătoresc prin țară silabisesc româna suficient ca să se înţeleagă cu localnicii României profunde, ca străini, în vreme ce eu închei pufoaice, fac sandvișuri, împart batiste şi leg şireturi de ghetuţe mici, lăsîndu-mă (din neatenţie, în primul rînd) asimilată „celuilalt”, în ochii concetățenilor mei – foarte grăbiţi (îndeobşte) a decide identitatea şi relevanţa socială a necunoscutului din fața lor după vorbă şi după port.

Aşa mi s-a întîmplat şi de data aceasta, vizitînd noi Memorialul de la Sighet. Nu despre Memorial în sine vreau să vorbesc, aici: mi se pare o reuşită excepţională, argumentele mele – cu altă ocazie. Dar în vreme ce îl străbăteam tot mai tăcuți, tot mai apăsaţi de ceea ce evoca în fiecare din noi, adulţi şi copii, români şi străini, am ajuns ca micul meu grup să se încrucişeze, insistent, cu un altul, la fel de mic, de români, vorbind nestingheriţi pentru că, nu-i aşa, noi, „străinii”, nu îi puteam înţelege. La ora aceea, eram singurii vizitatori ai complexului. Ceilalți – atentă la ce-şi spun, am ajuns şi eu să îi măsor mai atent – erau două cupluri trecute de vîrsta mijlocie, poate pensionari, aranjaţi frumos, cu haine de piele ecologică noi, doamnele – coafate convenţional, bărbaţii – cu mustăţi tăiate perfect. Doar doi aveau accentul locului. Şi unul din ei vorbea cel mai mult, explicînd celorlalţi nu atît Memorialul, pe care înţelegeam că îl cunoştea bine, cît atitudinea şi sentimentele sale faţă de întregul complex de la Sighet. Frenetic, fără reţineri sau ezitări, discursul lui se debita cu o viteză şi cu o logică imbatabile, lovind cu violenţa clişeelor celor mai negre şi mai îmbîcsite ale imaginarului identitar românesc, insistînd în nostalgia după vremurile de alt’dat, invocînd comploturi şi conspiraţii antiromâneşti, opunînd fiecărei componente a Memorialului cîte un topos definitoriu pentru fiinţa lui, de român verde. L-aş fi înregistrat, să pot; am căutat să notez fluxul de argumente „patriotice”, „lemnoase” şi „inebranlabile”, convinsă că asistam la o ciocnire exemplară între două moduri de a asuma și de a povesti Istoria: cel al Memorialului, şi cel al lumii care născuse, perpetuase şi tolerase ororile de la închisoarea din Sighet. Această lume, aveam dovada, nu murise. Iar faptul că totul se petrecea în a treia zi de Paști adăuga întregii scene o lumină aparte, „pe moarte călcînd…”.

Sper să redau cît mai exact argumentele bărbatului localnic, care poza în patriot înverșunat și om de bun simț, talpa țării (și veșnicia ei?), chiar dacă nu în ordinea rostirii lor. Cei care au vizitat Memorialul vor înţelege, poate, mai bine la ce aspecte concrete ale muzeului făcea el aluzie, dar asemenea detalii mi se par mai puţin relevante, în situaţia dată. Precedîndu-şi companionii prin culoarele labirintului infernal şi tunînd peste umăr, bărbatul spunea cam aşa: ce e şi cu lista asta lungă de nume, aici, pe zidurile astea? întîi că e negru pe negru, nici nu se poate citi, şi apoi, cică ăştia au fost ucişi în lagăre, da’ a verificat cineva dacă nu i-a inventat Blandiana cu gealaţii ei? cine-mi garantează mie că ăștia au chiar existat? – că, uite, ştiu eu, mi-a zis unul care lucra aici la poştă, că Blandiana, cît stătea pe aici, primea săptămînal, săp-tă-mî-nal, domnule!, un plic mare cu antet de la Guvern! ce putea fi în plic dacă nu bani, verzişori, plata pentru porcăria asta! – asta e capelă? betonul ăsta-ntunecat, în care mai şi plouă pe dinăuntru? aici să te reculegi? păi n-avem noi artă românească, fresce în mănăstiri, de unde să se fi inspirat, dacă voia? – şi, de fapt, las’ că nu-i băga pe ăştia la închisoare nimeni dacă nu făcuseră ei ceva rău: închisoarea e închisoare, dom’le, acolo intră hoţii şi criminalii, poate să mai fie unul nevinovat, din greșeală, da’ nu aşa, cu sutele, auzi! – şi pozele astea, de pe pereţi, de unde ştim noi că toţi ăştia au chiar fost în închisori? cine ne garantează că nu i-a inventat? şi, dacă te uiţi la moacele lor, unii chiar au nişte feţe de puşcăriaşi, de criminali, de nebuni, Doamne iartă-mă – o închisoare e închisoare, nu e casă de odihnă, deținutu’ tre să sufere ca să se îndrepte! adică de ce să te plîngi acu’ că au avut condiţii grele? tot poporul ăsta a suferit pe vremea aia! – e, au mai şi murit…, erau bătrîni, se mai sinucideau, ştim noi, oamenii mai şi mor în general… – asta e statuie, doamnă? oameni goi, Doamne iartă-mă, cu toate alea la vedere, să le arăţi elevilor, copiilor care vin aici în vizită? străinilor? păi, să creadă străinii că aşa arată românii, urîţi, slabi şi cu ţîţele atîrnind? mă iertaţi că zic aşa, da’ aşa e! – eu i-am zis şi senatorului …, da’ el nu şi nu, că vine Blandiana şi plînge şi se roagă, că să facem muzeu, păi, de mine să fi plîns pînă murea și nu-l făceam: ăsta-i muzeu? – mai bine demolau clădirea şi făceau ceva nou, un monument, mă rog, da’ poate îl făceau mai bine în altă parte. Că aici, la Sighet, lîngă tribunal, de o închisoare chiar e nevoie, dom’le, că nu avem unde pune hoţii la răcoare, şi nouă ne arde de muzee şi de memorie! – bani aruncaţi! – păi asta e artă, aşa ceva urît şi trist, cu aşa ceva educăm tînăra generaţie, că dacă faci ceva rău şi ajungi la închisoare, las’ că generaţiile viitoare îţi fac muzeu după aia, şi te fac erou? – e o ruşine a oraşului, mă rog, le place la străini, că ce ştiu ei?, ei n-au acasă decît chestii de astea, slabe, ei cred că asta e artă, nu ce avem noi, mănăstiri, porţi ca la Maramureş, alea frumuseţi! nu chestiile astea, de te loveşte greaţa, zău! – şi aţi văzut în oraş: toate indicatoarele cu cimitirul evreiesc, cică să le punem, că ne ceartă ăia de la UE! da’ arată oraşul… aşa, însemnat cu steaua lui David, de parcă n-ar fi oraş românesc, mie mi se face ruşine cînd mă plimb prin Sighet! – ăsta nu e muzeu, doamnă, vă zic eu, e plătit de străini, ştim noi de cine, să îşi bată joc de noi, să ne ignore istoria cea românească, să nu îl mai cinstim pe Ştefan cel Mare, pe Bogdan Vodă, ci pe nişte de-ăştia, de au stat prin închisori – păi credeţi că îi condamna pe ei dacă nu aveau motiv? ceva-ceva tot or fi făcut, doamnă dragă, că altfel n-ajungeau ei la închisoare… iar noi, să plătim monumente la hoți și criminali, rău am ajuns!

Ajunge. Mă oprisem din a nota, febril, în agendă, atunci. Ceva în mine, foarte adînc, se opreşte. Românește s-ar zice „mi-a stat inima-n loc”: pentru că nu mi-a mai fost groază de mult ca atunci, ascultîndu-l întîmplător pe omul de lîngă mine, pentru că nu mi s-a mai întîmplat niciodată să nu pot traduce simultan, pentru „străinii mei”, tot ce se vorbeşte în jur, şi asta nu dintr-o neajungere a limbii, ci fiindcă îmi era …rău? frică? ruşine? Nu ştiu numi exact ce am trăit la Sighet, sub ploaia burniţată a unei zile de Paşti, între două lumi, nu ştiu cum se va termina o asemenea ciocnire de mentalităţi, dar simt că ea continuă să aibă loc, violent chiar, sub ochii noştri, în limba noastră, în închisoarea în care continuăm, poate, să trăim.