De ce nu mai există „mari personalităţi” din 1950s încoace?

Începând cu anii ’50 Marea Britanie a trecut printr-o adevărată „epocă întunecată” în ceea ce priveşte arta, ideile şi scrisul. O prăbuşire mult mai pronunţată decât decăderea puterii noastre politice. Am recitit recent excelentul articol al lui Andrew Thornton-Norris pe această temă, pe care îl recomand călduros.

Consider că acest lucru este valabil şi pentru Europa de Vest (de asemenea şi pentru Europa de Est aflată sub comunism şi apoi sub „explozia capitalistă” din post-comunism). În toate ţările bogate şi în general în întreaga lume, povestea este asemănătoare.Vă rog să mă corectaţi în caz că greşesc! Ceea ce este interesant, este că nu am văzut niciodată remarcat acest fenomen, cu excepţia articolului menţionat înainte.

Care să fie motivele acestui declin brusc şi abrupt? Ȋn Occident se pare că nu mai apar „mari personalităţi”… Şi vă rog nu-i amintiţi de Dna Thatcher, Martin Luther King sau Ronald Reagan. Cine se poate după 1950 compara cu Keynes, Jung, Joyce, Churchill, Evelyn Waugh, Proust? Sau cu pictori precum Picasso, Matisse, etc, etc?

La asta adăugaţi pierderea credinţei religioase şi a credinţei că civilizaţia Occidentală este superioară altor civilizaţii şi aveţi imaginea decăderii. Dar totuşi am avut inovaţia tehnolgice şi uimitorul miracol economic postbelic. Pentru orişicine, bogat sau sărac, viaţa în Europa de Vest a fost mai bună decât fusese vreodată. Gânditorul de stânga Eric Hobsbawn  a numit perioada 1950-1970 drept Epoca de Aur a Europei Occidentaale, însă multe au continuat să se îmbunătăţească de atunci. Chiar şi în Blocul Comunist, între moartea lui Stalin şi 1989, nivelul de trai a crescut uşor, iar războiul a fost evitat.

A fost perioada cea mai bună, a fost perioada cea mai proastă!

Din articolul pe care l-am amintit mai înainte, sunt perfect de acord cu următoarea formulă aforistică a lui Maurice Cowling: „… secularizarea, în afară de faptul că nu a însemnat eliberarea de religie, a însemnat numai eliberarea de Creştinism şi plasarea în loc a unei religii moderne ai căror avocaţi îi susţin atât de mult adevărurile, încât nu mai înţeleg că este vorba de o religie căreia i se încredinţează.”

Unul din marile mele regrete este că în timpul studiilor universitare nu am ajuns să o cunosc și să învăt de la Maurice Cowling (și de la Edward Norman și oamenii de la colegiul Peterhouse din Cambridge). M-a atras conservatorismul lor, chiar dacă nu agreez concluziile lor Thatcher-iste. Ideile lui Margaret Thatcher mi s-au părut complet neinteresante. Totuşi, s-a dovedit că ea a avut dreptate într-o mulţime de privinţe, însă a fost, ca să citez descrierea făcută de Sellars & Yeatman aşa numiţii Roundheads din vremea Războiului Civil Englez,  corectă, dar respingătoare!

Un comentariu

  1. Wishful death of authority, dearth of any authority at all…
    I see no serious reason to complain of the proliferation of taste and opinion, better chance for each to get properly discounted.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *