Diptic pictural despre neliniște

1. Laura Covaci – spaime și angoase

Laura Covaci (născută în 1964) este, cu siguranță, pictorița pe care o cunosc de la începuturile ei, cu toate etapele sale creatoare – de la personajele diforme din foarte tinerețea ei, la făpturile postumane și la păpușile recreate mult mai târziu, la maturitate.

Ceea ce m-a fascinat mereu în pictura Laurei Covaci a fost patologia lăuntrică a artei sale, prin niște personaje care au reprezentat, pentru mine, aproape întotdeauna, un stadiu al omului ca neființă-în-viață. Ceva a înrudit-o (dar de foarte-foarte departe) cu Delvaux și Magritte; dacă teatralitatea angoasantă a acestora a fost și este una maximă, teatralitatea picturală a Laurei Covaci este una minimă, aprofundată, însă, în straturi foarte subtile și tulburătoare.

Deși personajele Laurei Covaci sunt sau par statice și pasive, viața pulsează în ele exclusiv prin neliniști, frici acute, spaime. Toate aceste personaje sunt, de fapt, lăuntrul lor, de aici și faptul că majoritatea sunt relativ ori vag îmbrăcate, de obicei, dezgolite (fără să ajungă totuși la o despuiere evidentă). Aceste frici, spaime, neliniști, angoase sunt rafinat scoase afară și livrate ochiului spectator.

Diformitatea personajelor este una lăuntrică și nu una exterioară, vădind atât o postumanitate cât și o pre-umanitate concentrate în creier, inimă și de-abia în ultimul rând în trup. Creierul și inima sunt cele vinovate, fără să se știe de ce, fără să fie limpede care este cauza, de aici neliniștea acută, frisonantă. Dar trupul e cel care suferă mutațiile vizibile.

Fricile și spaimele, angoasele și neliniștile nu pot fi numite și identificate cu exactitate, ci se păstrează între granițe inefabile. Tocmai în acest inefabil stă talentul de excepție al Laurei Covaci. Ea sugerează fricile grave din noi și refuză să le numească sau le conturează tocmai prin inexprimabil. Inexprimarea fățișă a acestor neliniști este tocmai forma de la le scoate din ascunziș și de a le expune subtil, dezvăluindu-le doar intuitiv. Angoasele și spaimele sunt bănuite, dar nu sunt rostite și numite, refuzul formulării lor făcând parte din strategia pictoriței. Neexprimând aceste angoase, Laura Covaci ne face să ne apropiem singuri și să le cunoaștem pe cont propriu, pictorița fiind un soi de medium sau de punte. Inexprimabilul este sau devine, în acest caz, o metodă de autocunoaștere.
Pentru alte lucrări ale pictoriței poate fi consultat și site-ul: http://www.phantasma.ro

2. Hipnotizații lui Ștefan Câlția

Personaje stranii, aproape statuete, cu ochii ficși, hipnotizate de ceva nevăzut, necunoscut. Un soi de oameni-păpuși paralizați de ceva nepriceput. Misterul nu se găsește neapărat pe chipurile acestor făpturi, ci pe distanța dintre privirea lor și locul unde privesc ele. Atunci când este vorba de oameni. Acesta este verdictul meu empatic la și față de pictura

lui Ștefan Câlția.

Alteori, picturile lui Câlția abundă în animale hibride, confuze, intenționat neclare, amestecate. Bestiole ieșite dintr-un cotlon sau dintr-o subterană, care nu fac un mare neajuns, dar care neliniștesc, provoacă angoasă ori repulsie. Bestiole statice, paralizate, dar a căror simplă apariție inedită și extravagantă angoasează și tulbură.

Ștefan Câlția este obsedat să redea enigma din făpturile paralizate care suntem și de aceea el construiește niște marcaje.

Suntem niște făpturi paralizate de neînțelegere ori de frici mai mari și mai mici. Fixitatea privirii este captivantă în acest sens la personajele lui Câlția. Acel dincolo spre care se îndreaptă privirea hominizilor (personajelor) conține o dimensiune meduzeică. Nimeni nu știe până unde poate călători privirea și ce anume o obstrucționează. Și de ce enigma împietrește cumva obrajii, gura, ochii. Acest lucru este valabil și pentru bestiole. În felul său, Ștefan Câlția ne învață ce este frica și cum să ne punem paravan înaintea ei, străbătând-o cu privirea. Cine știe, poate că acesta este un exercițiu de exorcizare…