„Orice roman bun spune adevărul şi orice roman prost minte”, argumentează Llosa în introducerea volumului său Adevărul minciunilor, de vreme ce, continuă autorul, „«a spune adevărul» într-un roman, înseamnă să-l faci pe cititor să trăiască o iluzie, iar «a minţi» înseamnă să nu-ţi izbutească această şmecherie.”
Potrivit cheii propuse, scriitorul peruan reuneşte, în cele treizeci şi şase de eseuri ale cărţii amintite, tot atâtea interpretări ale unor lucrări remarcabile prin forţa de a depăşi graniţele realităţii. De la un continent la altul şi de la o literatură la alta, ficţiuni captivante se supun privirii critice a lui Llosa, care punctează convingător momentele reuşite şi pasajele mai slabe, reconstruieşte, cu intuiţie sigură, psihologii şi caractere, caută înţelesuri sau compară inspirat temele, stilurile, epocile. Eterogene şi neconvenţionale, alegerile sale ne poartă din Mândra lume nouă a tiraniei exercitate prin fericirea controlată de stat la dictatura agresivă a minorităţii privilegiate din Ferma animalelor, de la erotismul bolnav al Lolitei la fragila ţesătură de credinţă, dragoste şi miracol din Sfârşitul unei iubiri, de la Oameni din Dublin şi amalgamul de trăiri al unui oraş asupra căruia naţionalismul şi religia şi-au lăsat puternic amprenta, la rutina deţinuţilor din lagărele siberiene, aşa cum o descoperim în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Mai departe, imprevizibila listă de autori supuşi discuţiei îi cuprinde, între mulţi alţii, pe Arthur Koestler, Thomas Mann, Ernest Hemingway, Doris Lessing, Antonio Tabucchi sau Yasunari Kawabata.
Comentariile critice includ, în funcţie de subiectul tratat, atât formulări percutante, precum paragraful final al eseului referitor la Străinul lui Camus, care lasă cititorul faţă în faţă cu „…deprimanta imagine a unui om pe care libertatea de care dispune nu-l înalţă nici din punct de vedere moral, nici cultural, ci mai degrabă îl despiritualizează, privându-l de sentimentele de solidaritate, de entuziasm şi de ambiţie şi făcându-l să devină pasiv, expus rutinei şi instinctiv într-un grad aproape animalic”, dar şi pasaje profund lirice, inspirate, de pildă, de Doctor Jivago, „…romanul unui poet, al unui fin re-creator al frumuseţii lumii naturale, unde tandrele descrieri ale iernii ruseşti, cu pădurile adânci ce renasc primăvara ori cu stepele bântuite de câinii pe care foamea i-a făcut fioroşi, devin adevărate bijuterii literare.”
Totodată, eseurile reflectă, constant, incursiunile întreprinse de Llosa în biografia scriitorilor analizaţi, de vreme ce opera este inevitabil legată de coordonatele personale ale autorului: experienţele trăite şi structura personalităţii sunt detectabile în particularităţile scrierii, cu momentele sale reprezentative.
Dincolo de subiectivitatea inerentă a interpretărilor propuse, numitorul lor comun, stabilit prin construcţia subtilă, erudiţia inspirat dozată sau atenţia pentru nuanţe, ne determină să recunoaştem, în final, abilitatea scriitorului de a transforma însăşi specia aridă a eseului într-o argumentaţie fluidă şi seducătoare.
În încheierea acestui volum dedicat creaţiei literare a secolului XX, Llosa tratează, într-un memorabil epilog, relaţia literaturii cu viaţa şi rolul său în societatea contemporană. Deşi observă, cu oarecare resemnare, reducerea timpului pentru lectură în folosul altor activităţi mai profitabile, scriitorul echivalează zestrea literaturii cu însuşi depozitul de umanitate al fiecăruia dintre noi. O existenţă în afara literaturii nu poate fi decât incompletă, mai ales că spiritul critic, atât de necesar evoluţiei echilibrate şi libertăţii, nu se poate dezvolta decât în prezenţa ei. Pasionata pledoarie a lui Llosa confirmă, încă o dată, nevoia metamorfozei generate de salvatorul adevăr al minciunilor.
Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, traducere din spaniolă de Luminiţa Voina-Răuţ, Humanitas, 2005
