Panta Rhei

Ideea sfârșitului istoriei a fost şi rămâne una ispititoare. Nu am să vorbesc de escatologie sau de milenarisme. Sunt sfârșituri ale istoriei care coincid cu dispariţia lumii. Nu demult am ‘luat cunoștiinţă’ de un astfel de eveniment potrivit calendarului maiaș. Mai degrabă decât tragic, senzaţia acestui ‘sfârșit’ a fost de carnavalesc. În apropierea momentului, orașul era plin cu afişe ce anunţau concerte, petreceri și tot felul de altele asemenea…

Totuși, istoria se poate sfârși și fără ca lumea să dispară. Povestea este spusă până la un punct de Lutz Niethammer în excelenta sa carte, Posthistoire: Has History Come to an End? (London: Verso:1992). Când în 1806 francezii conduși de Napoleon au ocupat Jena, Hegel a simţit că Spiritul Lumii se întrupase în persoana împăratului, pe care l-a văzut atunci călare. Odată cu asta, lanţul dialecticii se încheiase pentru că nimic nou nu se mai putea întâmpla în istorie. Această interpretare a Fenomenologiei Spiritului a dat-o filosoful francez de origine rusă Alexander Kojève, nepotul pictorului Kandiski, care, în perioada interbelică, a sustinut o serie de conferinţe despre Hegel la École Pratique din Paris. Totuși, se pare că A Kojève ar fi spus că Hegel se înșelase, legat de momentul sfârșitului istoriei, cam cu un secol. Şi asta deoarece adevăratul ‘erou’ al sfârșitului ar fi fost Stalin.

Condiţia postistorică este și esenţa cărţii lui Francis Fukuiama din 1992, The End of History and the Last Man. Fukuiama l-a asimilat pe Hegel via Kojève afirmând că progresul istoric trebuie să conducă la realizarea unui stat “universal și omogen.” După dispariţia polarizării capitalism vs comunism și încheierea Războiului Rece, sfârșitul istoriei însemna triumful democraţiei liberale și al pieţelor libere. Nu era deloc vorba de dispariţia evenimentelor, ci la un nivel esenţial încremenirea lumii într-o formula istorică care, în esenţă, era întruparea Spiritului Lumii.

Istoria ideii “sfârșitului istoriei” este fascinantă și cuprinde mult mai mult decât episoadele pe care le-am amintit în grabă. Trebuie reţinut că, din momentul intrării în era postistorică, nimic extraordinar nu se mai poate întâmpla. Sunt desigur evenimente, dar nimic nou!

Am avut sentimentul de sfârșit al istoriei în această vară, înainte și după referendumul de demitere a presedintelui, și, mai ales, în contextul tribulaţiilor și al ‘dezbaterilor’ din spaţiul public româneasc. Nu am identificat pe nicăieri că s-ar fi materializat ‘Spiritului Lumii’, ci am resimţit o împietrire în prezent. Ceea ce ascultam și priveam la televizor sau citeam prin ziare era exclusiv despre ziua curentă sau despre ziua de ieri, cel mult alaltăieri…

Din suspendarea asta în prezent (acum trecut…) am evadat alături de prieteni, iar rezultatul este această publicaţie: LaPunkt.ro. Ioana Pârvulescu a scris cuvinte minunate despre prietenie iar Vladimir Timăneanu, comentând pe marginea articolului, a insistat asupra solidarităţii, o dimensiune esenţială a oricărei prietenii. Într-adevăr, solidaritatea e cea care ne adună împreună în acest spaţiu virtual. Este vorba de o solidaritate intelectuală, de idei și din dorinţa și nevoia de dezbatere. Am decis să excludem dintre temele noastre politicul, mai bine spus gâlceava și figurile care fac titlurile ziarelor. Până la urmă, politicianismul este cel care ne-a scos din istorie! Lumea în care trăim este cu mult mai complexă și mai interesantă: cuprinde muzică, poezie, literatură, cărţi de tot felul și priviri mai cuprinzătoare – dincolo de orizontul închis, oferit, deocamdată, de spaţiul public de la noi. Trebuie să mai vorbim și despre asta!

Trecutul este mereu prezent în viaţa noastră, chiar și atunci când privirea este îndreptată înspre viitor. Nu putem trăi suspendaţi în astazi! La fel cum nu putem trăi fără să gândim la mâine. Nu vreau deloc să sugerez vorbele filosofului George Santayana – preluate de la Edmund Burke – că cei care nu-și pot aminti trecutul ar fi condamnaţi să îl repete. Asta pentru că nu cred că istoria poate fi atât de utilă. Ea curge neîncetat și este precum apele unui râu în care nu te poţi scălda niciodată de două ori!