Nu sunt nici primul şi sunt convins că nu voi fi nici ultimul dintre cei care s-au oprit sau se vor opri de-a lungul timpului să vorbească despre una dintre metehnele serioase care caracterizează o mare parte dintre noi: refuzul asumării responsabilităţii pentru propriile eşecuri.
În ultima vreme am devenit tot mai conştient de capacitatea teribilă a celor mai mulţi din jurul meu de a-şi justifica eşecurile personale exclusiv prin factori independenţi de voinţa lor: „nu am fost angajat pentru că acolo se intră numai pe pile”, „nu înţeleg nimic din ce ne predă profesorul X pentru că este un dobitoc”, „iubita m-a părăsit pentru că este <<o curvă pe interes>>” etc. Deşi nu contest că sunt unele instituţii şi companii care angajează şi pe alte criterii decât pe baza competenţei, că există profesori care nu au nici chemarea, nici cunoştinţele pentru cariera pe care şi-au ales-o, că sunt unele femei care îşi vând farmecele pentru avantaje materiale, totuşi rămân surprins când observ că mai niciodată nu aud şi explicaţii care măcar să includă, dacă nu chiar să înceapă cu afirmaţii de felul acestora: „nu am fost angajat pentru că, pe bună dreptate, am un CV slab şi chiar nu am făcut nimic pentru a demonstra că sunt potrivit”, „nu înţeleg pentru că nu m-am străduit niciodată să citesc ceva în plus faţă de notiţele luate la cursul lui X”, „iubita m-a părăsit pentru că în ultimul timp nu îi mai acordam deloc atenţia cu care o obişnuisem înainte”.
A început să mi se pară halucinant cum pentru necazurile personale ale unora, aceştia pot invoca drept vinovaţi orice şi pe oricine, de la oamenii din jurul lor, până la sistem, soartă şi Dumnezeu, fără ca măcar o clipă să se gândească la cei mai plauzibili şi mai la îndemână responsabili: ei înşişi. Explicaţiile pentru un asemenea comportament sunt multiple, dar nu le voi trata acum, ci voi menţiona doar două dintre corolarele foarte perfide ale unei asemenea tendinţe.
Primul este lipsa de libertate. Cel ce refuză în mod constant să îşi asume eşecurile, punându-le pe seama altora, admite din start că este neputincios, că este sclavul voinţei altora sau al fatalităţii. Nu el este cel care îşi făureşte viaţa, ci alţii, de departe cu mult mai puternici, dacă se are în vedere că reuşesc să îi provoace, adeseori accidental, atâtea neîmpliniri.
Cel de-al doilea este lipsa de eficienţă. Admiţând că factorii externi sunt responsabili în exclusivitate pentru eşecurile lor, cei ce fug din faţa propriei lor vini se condamnă la noi şi noi neîmpliniri, căci, evident, ca să poată avea succes ar trebui să schimbe întreaga lume din jurul lor. Pe când, dacă ar începe cu ei înşişi în asumarea responsabilităţii, ar fi obligaţi să înceapă tot cu ei şi procesul de schimbare, ceea ce, deşi nu este o sarcină deloc uşoară, este totuşi mai realistă decât cea a transformării universului în întregimea lui.
*
* *
Nu cred că aş fi dat aceste rânduri spre publicare dacă acum aproape două săptămâni nu mi s-ar fi întâmplat să observ, la interval de doar câteva ore, oameni adoptând ipostaze total diferite în raport cu această dimensiune a existenţei.
Mai întâi, în timpul unui examen scris la un curs ţinut de o tânără profesoară bine pregătită şi exigentă, am asistat la discuţia dintre aceasta şi o studentă din anul întâi. Studenta era nemulţumită că picase la examen, fiind cu atât mai neplăcut surprinsă cu cât, după cum amintea ostentativ, participase la olimpiadele naţionale şi lucrările sale fuseseră foarte bine apreciate. Roşcată, cu ochelari cu rame groase, cu un fes negru pe cap, pe care nu îl abandonase deşi se afla în încăpere, studenta ce părea că se încadrează în rândul celor care ascultă Guns’n’Roses doar ca o refulare a faptului că nu fusese acceptată în clubul maneliştilor fideli, privea cu o mină nepăsătoare şi, cu îngăduinţa dumneavoastră, tâmpă de-a binelea, lucrarea din care profesoara scotea la iveală gogomănii din ce în ce mai mari, spre amuzamentul, dar şi spre disperarea mea (evident că lăsasem baltă propria lucrare pentru acest spectacol al inepţiei). Pentru mine, cea mai şocantă era uimirea care o cuprinsese pe studentă faţă de evaluarea profesoarei: oare cum era posibil ca aceasta să nu fie de acord cu ideile şi exprimarea ei de fostă elevă olimpică, actuală studentă cu pretenţii?
Cuprins de deznădejde, am predat rapid lucrarea şi am ieşit pe hol, unde, ca un spectru, studenta mă urmărea: acelaşi păr roşcat, aceiaşi ochelari, poate mai metalici şi mai ascuţiţi. Doar atitudinea era fundamental schimbată: placiditatea, din nou cu îngăduinţa dumneavostră, bovină era înlocuită de agresivitatea manifestată într-o suită de întrebări adresate mie – cine sunt? cât mai durează ce se petrece înăuntru? ce părere am despre profesoară? Când am reuşit să mă dezmeticesc după câteva bălmăjeli instinctive de autoapărare, am realizat că, în realitate, o aveam în faţă chiar pe mama studentei „nedreptăţite”. Din fericire, am scăpat uşor, căci femeia se dezlănţuise deja într-o avalanşă de invective asupra profesoarei „care nu poate fi lăsată de capul ei să tot umple catalogul cu doi şi trei” şi, mai ales, să nu dea notă de trecere fetei sale, care, evident, aţi ghicit, era olimpică. Înfierbântată, femeia nu m-a observat cum am fugit de lângă ea precum Lot de urgia abătută asupra Sodomei şi Gomorei.
Amărât de această grotescă dublă încarnare a refuzului de asumare a responsabilităţii pentru propriile erori, m-am dus la un alt examen, la care prezenţa şi activitatea la seminar te puteau ajuta ca, fără prea mari eforturi intelectuale, să porneşti deja de la nota cinci (evident, dacă te prezentai la cursuri şi expuneai la seminar ideile principale dintr-un articol de specialitate). Cu toate acestea, foarte multă lume a picat, majoritatea plângându-se de caracterul aberant al examenului şi de monstruoasa restanţă cu care îi încărcase profesorul. Alţii erau pur şi simplu detaşaţi, fără măcar a se mai obosi să caute vinovatul. Totuşi, amărăciunea mea era tot mai adâncă.
Până ce am văzut privirea înfiorător de tristă şi de calmă a unei colege care se ducea să îl întrebe pe profesor despre planificarea reexaminării. În acea privire am citit ca într-o carte deschisă întreaga suferinţă, curată şi constructivă, a celui care îşi recunoaşte vina şi este supărat pe sine însuşi pentru înfrângere. Mai târziu, atât de la ea, cât şi de la alţi colegi, mi s-a dovedit că avusesem dreptate cu interpretarea pe care o dădusem acelei priviri: şi prin cuvinte, simple şi măsurate, şi-a exprimat părerea de rău pentru absenţele înregistrate, pentru dezinteres, pentru lipsa de muncă. Ba chiar, mai în glumă, dar mai mult în serios, cred eu, şi-a cerut scuze faţă de noi restul celor din grupă care trecuserăm, pentru că ne „dezonorase”.
Ţin să le mulţumesc tuturor celor trei protagoniste ale acelei zile: primelor două pentru că mi-au arătat încă o dată cât de urâtă este fuga de răspundere, iar colegei mele pentru speranţa pe care mi-a insuflat-o că oamenii pot avea totuşi o atitudine sănătoasă faţă de propriile lor eşecuri, câştigându-şi astfel libertatea şi descoperind calea cea mai dreaptă şi mai sigură către împlinirea personală.
E drept, asumarea propriilor esecuri e o componenta importanta a psihologiei fiecaruia, dar articolul ignora complet contextul social in care fiecare dintre noi se trezeste aruncat. In multe cazuri acesta e adevarata masura a succesului/esecului, si nu neaparat calitatile intrinseci ale persoanei. Sa facem o comparatie intre un muncitor/functionar/etc. care traieste in Romania si castiga atat cat sa poata trai la limita, si un muncitor/functionar/etc. care traieste, sa zicem, in Suedia, si care are exact aceeasi pregatire profesionala si aceleasi skilluri individuale, dar care castiga de cateva ori mai mult, si care isi permite vacante, o masina mai buna, o casa mai spatioasa, etc. Unul isi priveste viata ca pe un esec, celalalt ca pe o realizare. Cu ce e mai rpejos muncitorul/functionarul roman decat cel suedez? Ce face diferenta dintre esecul unuia si succesul altuia? Vorbesc aici de esec/succes in termeni materiali, dar e foarte probabil ca aceeasi poveste sa se aplice si altoer tipuri de valorizare, de genul statut social, faima, etc.
(In paranteza fie zis, nu cred ca treaba cu manelistii si cu placiditatea bovina erau necesare… Inteleg ca sunt ustensile retorice, dar nu suna prea bine – parerea mea…)
Ah, this is beautiful! In mod normal fac misto de astfel de situatii – mijloc sigur antidepresiv si chiar sanatos, social vorbind. Chiar si acum cand scriu debia imi tin degetele sa nu bata in tastatura cateva dume la adresa personajelor. Insa vreau neaparat sa respect tipul de statement al lui Liviu si mai ales motivatia din spatele textului si am sa raspund in aceeasi nota, mai ales ca se potriveste de minune contextul cu ziua de azi. Intr-o discutie de 38 de minute pe mobil, interlocutorul meu m-a naucit cu urmatoarea faza dintr-o carte a Parintelui Cleopa, faza care se potriveste manusa cu mesajul lui Liviu, sau, „cu îngăduinţa dumneavoastră”, e complementara: dupa o tirada a uni preot novice in care acesta se plangea de multele nereguli din biserica (plus minus institutional), duhovnicul acestuia ridica intr-un sfarsit capul si ii spune de 3 ori: „Tu nu, mai omule” a.k.a. „tu sa nu faci asta, au facut altii, e pacatul lor, dar macar tu sa nu faci asta”. As mai comenta dar e un sacrilegiu si nici macar nu ii stiu numele persoanei, dar cred ca e ok, nu-i asa Liviu?
Responsabilitate, libertate, eficienta…
De fapt ce descrii tu aici este fizionomia omului slab, omului fara caracter.
Din nefericire caracterul unui om nu mai este format nici de familie nici de scoala.
Ba chiar bag de seama ca formarea caracterului este tot mai mult privita ca o distrugere a omului, a copilului din noi, a … &c. Teoriile psiho-pedagogice new age de azi toate privesc educatia ca un „must be fun”. Adica vezi Doamne… daca elevul se plictiseste profesorul trebuie sa faca lectia mult mai distractiva. Ah… bon, sa fie dinamica, sa implice dialog &c… dar nici chiar fun. De fapt logica lor este ca scoala trebuie sa fie… mai tineti minte Pinichio ? Cam ca acolo… cu Motanul si cu vulpea. Rezultatul este o hoarda de magari. Briliant pus! Dar asta era in… 1880…
Acum ceva vreme o paţachină la un concurs de miss… spunea unei colege, care nu se speria de un paianjen ce ii era pus pe mana, „Ce personalitate ai!!” 😮 Cam asta si cu personalitatea cum e cu caracterul.
Ajungem sa ne confectionam personalitatea din clipuri pe youtube, din bancuri on line, din poze fun, din… chestii din astea. Facebook devine personalitatea noastra… e jalnic… si ii si dam „like: 🙂
Cum ziceam, e vorba de oameni slabi care nu au avut norocul sa le formeze cineva caracterul. „Suflete goale”… care de altfel nici nu ar prea avea ce cauta la scoala.
PS Cititi programa scolara. Exista ceva pe acolo care sa formeze caracterul elevilor ?
Ei as baga in manual Pinichio! cu discutii in clasa. De un milion mai important decat Pupaza din tei!
Generatia Facebook,forme fara fond!