Acum 91 de ani, in timp ce la Bucuresti primaria era preocupata cu construirea unui arc de triumf mai trainic pentru serbarile incoronarii regelui Ferdinand si a reginei Maria ca suverani ai Romaniei Mari, pe partea cealalta a globului, intr-o tara in care denumiri ca Bucovina, Basarabia sau Ardeal suna ca iesite dintr-un basm, la São Paulo, un manunchi de artisti vizionari organiza ceea ce a ramas cunoscut in istorie drept Semana de Arte Moderna de 1922, eveniment fondator al modernismului brazilian.
Aceasta Semana, care de fapt n-a durat decat trei zile – 13, 15 si 17 februarie 1922 – s-a desfasurat in anul in care Brazilia sarbatorea un secol de la proclamarea independentei. O independenta care, totusi, se bazase pana atunci pe legaturi economice privilegiate cu Anglia si pe o stransa apropiere academica si culturala cu Portugalia. In acel moment, capitalismul brazilian cunostea o viguroasa dezvoltare, cu inceputul industrializarii si mai ales datorita cultivarii cafelei, care a determinat imbogatirea orasului São Paulo, a carui elita totusi se ancora in traditionalele modele estetice europene din secolul al XIX-lea.
Tinerii intelectuali brazilieni din primele doua decenii celui de-al XX-lea secol simteau datoria de a abandona lancezirea idealurilor estetice din veacul anterior spre a asuma un limbaj propriu si a promova valorile locale, motivati de nevoia de a defini Volksgeist-ul brazilian. Nemultumirea cea mai mare pare a fi fost in randul scriitorilor, unii dintre ei deja influentati de futurismul italian datorita poetului antiacademic Oswald de Andrade, intors dintr-o calatorie in Europa in 1912 cu Manifestul futurist al lui Filippo Marinetti in buzunar.
Cateva aparitii editoriale si evenimente artistice, mai ales in domeniul artelor plastice, generatoare de scandal dar putin luate in seama de marele public, i-au pregatit terenul modernismului brazilian, culminand la Semana de 22 care a fost la fel de dur criticata, neinteleasa si partial ignorata de contemporanii sai.
E de subliniat ca, in acest rastimp, s-a strans o puternica legatura a tinerilor intelectuali brazilieni – care apartineau cu precadere oligarhiei cafelei – cu clocotul capitalei avangardelor mondiale, Paris, pe unde se raspandea miscarea dadaista a romanilor Tristan Tzara si Marcel Iancu, infiintata tot intr-o luna de februarie, dar in 1916, la Zürich, si care a furnizat brazilienilor revolutionari munitia ideologica cea mai potrivita: “Ne-am pierdut încrederea în cultura actuală. Tot ceea ce este, la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creaţiei pornind de la o tabula rasa. La Cabaret Voltaire, noi vrem să zguduim ideile, opinia publică, educaţia, instituţiile, muzeele, bunul simţ aşa cum este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea ce ţine de vechea ordine.” [Marcel Iancu]
Desi la 1913 in São Paulo pictorul Lasar Segall organizase prima expozitie de pictura neacademica in Brazilia, care a trecut practic neobservata atat de critica cat si de publicul, abia la 1917 ei se vor trezi. Expozitia individuala, tot la São Paulo, a pictoritei Anita Malfatti, inclinata spre elementul grotesc si caricatural al expresionismului german (fusese eleva lui Lovis Corinth), a starnit nu doar nedumerirea si uimirea marelui public, dar si o puternica reactie din partea conservatorilor, exprimata printr-un articol publicat si semnat de Monteiro Lobato. Respectatul scriitor a condamnat inversunat tablourile lui Malfatti, impreuna cu futurismul, cubismul, impresionismul si toate celelalte “isme” in voga, considerandu-le produse dintr-o vreme decadenta si de minti deformate. Putinele tablouri vandute i-au fost inapoiate si aproape distruse.
Furia lui Lobato n-a facut decat sa-i mobilizeze pe modernistii, care s-au organizat in apararea lui Malfatti si au hotarat sa reactioneze spectaculos. Nu exista moment mai prielnic decat anul 1922, centenarul independentei. Gazduiti de Teatrul Municipal, al carui hol de intrare a fost impanzit de sculpturi si picturi “scandaloase” precum si de unele proiecte de arhitectura semnate Antonio Moya sau Georg Przyrembel, tinerii artisti au promovat conferintele despre noua lor estetica, intercalate cu recitaluri de texte literare, poezie si muzica – domeniul acesta reprezentat mai ales de compozitorul Heitor Villa-Lobos, care a pasit pe scena in papuci, spre isteria spectatorilor. Artistii abia puteau fi auziti in timp ce publicul fluiera, huduia, striga si dadea din picioare pentru a-si arata dezacordul fata de creatiile cercului modernist.
Incetul cu incetul, in anii urmatori consecintele Semanei s-au multiplicat prin aparitia unor curente estetice bine definite (miscarea Pau-Brasil, miscarea antropofagica), prin publicarea unor reviste care ii promovau idealurile (Klaxon, Revista de Antropofagia), si prin inaugurarea primei case moderniste, conceputa de arhitectul Gregori Warchavchik.
In aceasta luna de februarie, aniversarea evenimentelor de la Cabaret Voltaire din Zürich si de la Theatro Municipal din São Paulo ne aminteste cat de important si de dinamic a fost comertul ideilor inaintea Internet-ului si cat de permeabile erau granitele chiar si inaintea globalizarii – ceea ce a permis ca samanta revolutionara si zglobie a lui Tristan Tzara din Moinesti sa ajunga sa fertilizeze meleaguri pe cat de indepartate pe atat de primitoare.
plus manoilescu.