Criticul și scriitoarea (II)

Cariera unui concept: literatură feminină

Conceptul de literatură feminină, un instrument confuz şi cu potenţial exploziv, se ambiţionează să acopere vastele teritorii ale literaturii scrise de femei/pentru femei/despre femei. George Călinescu este, la noi, cel care legitimează uzul sintagmei de literatură feminină, cu toate că, în critica lui Eugen Lovinescu, se găseşte o circumscriere mai amplă a feminităţii generice şi literare. Dacă, la Garabet Ibrăileanu, Călinescu observă şi combate apriorismul judecăţii critice, insuficienta abordare a faptei literare în cronologia ei, excesul de teoretizare în dauna analizei propriu-zise, el pune în scenă acelaşi scenariu în judecarea literaturii feminine de pe poziţii teoretice, emiţând un postulat în lumina căruia va fi pusă în discuţie opera, urmând ca aceasta să-l confirme sau să-l infirme. Postulatul distinge două structuri literare feminine la îndemâna femeii bas-bleu, tentate, aşadar, de mirajul şi promisiunile scriiturii: prima structură pune în circulaţie o exaltare a maternităţii şi a fericirii casnice. A doua structură propune o chestionare a senzualitatăţii şi a căutării voluntare a aventurii erotice. La răscruce de drumuri, femeia poate să aleagă uniunea legală şi cuviincioasă cu bărbatul sau împreunarea în cheie promiscuă, alte dimensiuni ale existenţei fiindu-i refuzate:

„[…] literatura feminină are două aspecte ce se pot reduce uşor la unitate: sunt femei de tipul moral, care cântă iubirea de copii, virtuţile casnice şi civice şi dragostea ca o instituţie, mai rar însă patria, aceasta fiind o idealitate, uneori primejdioasă pentru viaţa copiilor, contra sentimentului egoist de mamă; sunt în sfârşit femei de tipul curat fiziologic, cum era Contesa de Noailles, care cântă fără acoperământ dorinţa de împreunare, aspiraţia de a fi iubită de bărbat şi bucuria de a trăi trupeşte.”

Femeii cu propensiuni literare îi sunt aşadar rezervate două cărări tematice bătătorite, de la care aceasta nu poate să se abată. Incapabilă de idealitate, femeia-personaj poate fi reprezentată prin raportare la dimensiunea ei morală sau, dimpotrivă, prin accentul pus pe imoralitatea ei funciară. În ambele cazuri, temele pentru femeie sunt strict conectate la orizontul burghez-patriarhal. Reprezentările binare ale femeii au migrat dintr-un imaginar cultural secular în imaginarul critic. Imaginea îşi pierde caracterul de semn şi devine stereotip, monosemantism. Concepţia călinesciană nu este atât de radicală, cum poate părea dacă este privită prin ocheanul întors al corectitudinii critice. Se poate spune că se înscrie firesc în Zeitgeistul interbelic românesc, extrem de dialectic şi de polarizat ideologic. După prescrierea istorică a rolului femeii în societate a urmat, în mod necesar, o prescriere a rolului ei în literatură. Mai departe, reducţionismul călinescian instituie terestrul, contingentul, ca spaţiu de mişcare a femeii în literatură, pe când sondarea metafizicului, răspunsul la marile întrebări ar fi propensiunea bărbatului scriitor. Patria, reprezentând o idealitate, e dincolo de puterea de înţelegere a femeii:
„Apare netedă oricărui cercetător de literatură feminină în afară de orice misoginism lipsa de idealitate a femeii. Obişnuit de poezia virilă cu transcendenţa, cu aşezarea femeii într-o aureolă metafizică, cititorul caută şi în literatura femeilor mişcările de abstragere. Însă Beatrice e produsul unei minţi bărbăteşti. Femeia, legată de pământ prin fiziologia ei, nu se simte Beatrice, nu are vocaţia conducerii spre cer. Ea e stăpânită mereu de problema raporturilor cu bărbatul şi a procreaţiei. Gândirea ei e total practică, prin urmare din câmpul sentimentului. Femeia e o fiinţă socială şi etică. Niciodată ea nu s-a plâns de nerecunoaşterea contemporanilor şi n-a aşteptat reabilitarea postumă.”

Se pot distinge, în discursul critic, multiple opoziţii binare (transcendent/imanent; idealitate/contingenţă; cerebralitate/fiziologie etc), menite să circumscrie o natură feminină inferioară cele masculine. Simone de Beauvoir va afirma că miturile sociale iau, în general, forma unor opoziţii , cum se observă şi în cazul celor două reprezentări ale femeii la Călinescu. Prezentarea astfel polarizată a femeii a fost, de altfel, semnalată şi aspru sancţionată în cadrul deconstructivismului feminist şi, mai ales, în cel al ginocriticii. În momentul de faţă, astfel de reprezentări restrictive şi dogmatice ale femeii sunt considerate semnalmente clare ale unui discurs patriarhal. Discursul călinescian se structurează pe o serie de opoziţii binare ancestrale, care conotează negativ feminitatea, opunând-o masculinităţii pozitive. Cu toate astea, analiza literară se face nepartinic şi fără urmă de misoginism, întotdeauna cu propensiune pentru elementul estetic. Demersul nu este unul singular, izolat sau spectaculos într-un fel sau altul. Deja de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Georg Simmel făcea aproape aceleaşi observaţii ca şi criticul român:

„Cerinţele artistice şi patriotismul, ca şi cosmopolitismul, moralitatea generală şi ideile sociale deosebite, justeţea judecăţii practice şi obiectivitatea cunoaşterii teoretice, intensitatea şi profunzimea vieţii – toate aceste categorii sunt, e drept, ca formă şi revendicări, general umane, dar în configuraţia lor istorică reală, pe deplin masculine. […] Că sexul masculin nu este pur şi simplu relativ superior celui feminin este cert. Însă că sexul masculin devine general uman, dictând normele atât pentru masculin cât şi pentru feminin, acest lucru este determinat de poziţia de forţă a bărbaţilor.”

Literatura feminină este aşadar, în viziunea lui George Călinescu, literatura femeilor, iar femeile sunt fiinţe incomplete, definibile numai printr-o contrapunere imaginară cu masculinitatea şi incapabile, structural, să-şi depăşească premisele ontologice pentru a se transfigura literar. Rolul femeii în literatură şi cultură, dar şi pe plan social şi politic, este unul ingrat şi fără drept de veto: să-i fie muză şi sursă de inspiraţie autorului-bărbat:
„Deci, în încheiere, care este după mine rolul eventual în literatură al femeii încă neîmplinit la noi? Ca femeia să-i ceară bărbatului să fie zugrăvită şi sculptată, să ceară filozofului a face sisteme metafizice pentru ea. Rolul ei e să scrie bărbatului excepţional, să convorbească cu bărbatul excepţional, şi dacă este parlamentară aş zice, mai util decât să vorbească ea, să incite la luptă bărbatul politic excepţional. Aceasta este umila mea părere o, doamnelor, surorile mele, prietenele mele.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *