Eugen Lovinescu, pivotul modernităţii interbelice este, în mod tradiţional, privit ca proteguitorul feminităţii literare, educatorul autorizat al damelor cu afinităţi culturale. Filofeminismul s-a dovedit însă a fi, pe termen lung, aproape la fel de dăunător precum misoginismul făţiş. I-a fost străină criticului interbelic indiferenţa la gen. Numai aparent li s-a deschis femeilor poarta cea mare a literaturii. Opoziţiile binare sunt la fel de evidente la Lovinescu ca şi la Călinescu, chiar şi învelite, cum au apărut, în materialul foşnitor al corectitudinii critice. Eugen Lovinescu este cel care a canonizat romanele Hortensiei Papadat-Bengescu şi i-a creat acesteia imaginea, politically correct, de ctitor al romanului românesc. Până în acest punct, demersurile sale critice ar putea fi considerate ca o pledoarie pentru literatura feminină. Totuşi, după cum observă și Elena Zaharia Filipaş, „Paradoxal, scriitoarea câştigă în ochii criticului pe măsură ce se îndepărtează de expresia naturii ei feminine” („Studii de literatură feminină”, Editura Paideia, Bucureşti, 2004, p. 10) Evoluţia romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu de la subiectiv la obiectiv este o privită ca o hartă a liniilor evolutive ale întregii literaturi române. Primele romane sunt excesiv de lirice, ca orice literatura scrisă de femei. Scriitoarea devine originală, după Lovinescu, în momentul în care dublează dimensiunea lirică cu una analitică. Cu toate că este femeie, Hortensia Papadat Bengescu are, în literatură, o atitudine virilă, care o salvează:
„Deşi materialul este exclusiv feminin, atitudinea scriitoarei rămâne, aşadar, bărbătească, fără sentimentalism, fără duioşie, fără simpatie chiar, pornită din setea cunoştinţii pure şi realizată, cu eliminarea dulcegăriei, prin procedee riguros ştiinţifice, ceea ce-i constituie o notă diferenţială faţă de întreaga literatură feminină.” („Istoria literaturii române contemporane”, vol II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 228)
Astfel, literatura Hortensiei Papadat-Bengescu este tratată ca o excepţie de la regula literaturii feminine, considerată, in corpore, ca minoră, cangrenată iremediabil de lirism, edulcorare, intimism etc. Scriitoarea este apreciată tocmai pentru devierea de la natura ei feminină, prin triumful obiectivităţii şi al virilităţii în operele ei de maturitate. Cazul Hortensiei Papadat-Bengescu nu este o excepţie. Mai multe scriitoare sunt judecate de Lovinescu în acelaşi mod şi prin acelaşi filtru restrictiv. Constanţa Marino-Moscu publică volumul „Tulburea”, volum bărbătesc, care confirmă „virilizarea talentului scriitoarei” . Poezia Elenei Farago nu reuşeşte să se salveze prin virilitate, ci e tipică pentru literatura feminină de umbre şi şoapte. Suspect este, aici, nu imperativul categoric al virilizării literaturii scrise de femei ca o condiţie sine qua non pentru intrarea în canon, ci, nota bene, simpla concepere a unei naturi feminine opuse, în mod necesar, unei naturi masculine conotate pozitiv. Polarizarea feminin/masculin, cu consecinţa ei directă, discreditarea elementului feminin, este, aşadar, o constantă a epocii şi un invariant al unui imaginar secular, în care masculinitatea funcţionează ca model, epistemă, matrice a valorilor tari. Între noţiunea de obiectivitate şi cea de masculinitate s-a creat, în devenirea istorică a omenirii, o consubstanţialitate irecuzabilă.
Imaginarul conservă urmele mnezice ale aparentei obiectivităţi masculine şi ale aprioricei subiectivităţi care ar caracteriza femeia generică. Criticul Eugen Lovinescu instituţionalizează, în cultura românească, o paradigmă critică care se mulează perfect pe feminitatea imaginarului secular.
Perioada interbelică este, după cum se ştie, sfâşiată de contradicţii şi extrem de polarizată ideologic. Important este, înainte de toate, demersul lui Eugen Lovinescu de a-şi deschide cenaclul şi revista pentru o literatură feminină, chiar dacă o consideră minoră, excesiv de lirică , edulcorată şi suspinată. Criticul consideră, cum va face şi Simone de Beauvoir mai târziu, că explicaţia pentru condiţia literară a femeii se găseşte în condiţia ei socială, care-i determină aparenţa de mister, pudoarea, sentimentalismul:
„Această literatură feminină urmează, însă, nu numai condiţiile sufleteşti ale femeii, ci şi condiţia ei socială. Întrucât educaţia şi rolul social îi impun femeii anumite rezerve şi-i învăluie instinctele în pudoare, din reţinere a ieşit izvorul nou al poeziei, al misterului feminin. Lipsită de iniţiativă în dragoste şi fără putinţa tălmăcirii simţirii sale, femeia a creat o literatură de umbră şi şoapte, a cărei expresie tipică la noi e poezia d-nei Farago.”
Originalitatea Hortensiei Papadat Bengescu rezidă, după critic, tocmai în răsturnarea imaginii tradiţionale a feminităţii şi în oglindirea narcisiacă a femeii în constructul literar: „Când nu se exaltă pe sine, scriitoarea se apleacă asupra misterului feminin pentru a-l sfâşia.” Calea pentru regândirea paradigmei feminităţii este, aşadar, deschisă. Ea nu va fi urmată, însă, decât tardiv, în spaţiul postrevoluţionar, după ce teoria feministă îşi va fi temperat, peste hotare, dimensiunea militantă.
