Comunismul în postcomunism – Memorie şi literatură

Într-un roman SF de la începutul anilor ’60, Cantică pentru Leibowitz, scriitorul american Walter M. Miller Jr. redă cu lux de imaginaţie o umanitate postapocaliptică a cărei legătură cu civilizaţia secolului XX consta în cărţile salvate de la distrugere de o comunitate de călugări avându-l drept patron spiritual pe ultimul inginer al erei nucleare. Relicvele cărţilor păstrate de călugării „Ordinului Albertin al lui Leibowitz” sub numele de Memorabilia le amintesc supravieţuitorilor războiului nuclear de un trecut traumatic, purtător de spaime colective. Strălucirea închipuitei glorii apuse e însă mai puternică decât frica, iar pofta de putere îi ademeneşte pe mai marii noii lumi să mai încerce o dată acel parcurs istoric ce îi îndreptase direct către apocalipsă. Preţ de câteva secole, postapocalipticii se dedică refacerii experienţelor strămoşilor lor, producându-şi, în finalul cărţii lui Miller, propria apocalipsă. Prima morală care îţi vine în minte este că umanitatea nu învaţă nimic din greşelile sale. O a doua morală ar fi însă aceea că, în orizontul umanităţii – cel mai bun dintre cele ce ne-au fost date – fiecare sfârşit de lume e urmat de poveştile lui. Poveşti care contribuie, de cele mai multe ori în maniere surprinzătoare, la fondarea noii lumi.

Dacă istoricii asudă tenace în căutarea „adevărului” (o Fata Morgana cu trena ţesută din mii de delicate Memorabilia), dacă moraliştii se învârtoşează să descifreze sensul evenimentelor, dacă majoritatea supravieţuitorilor îşi trăiesc blazaţi supravieţuirea,  povestitorii – profesionişti sau de ocazie – croiesc, din aţele lumii abia sfârşite, închipuirea de sine a lumii noi.

Imaginarul postcomunismului – românesc și nu numai – e populat de fantasme, nostalgii, spaime, frustrări, mărturisiri/nemărturisiri și, dincolo de aparențe, de nevoia societății „postapocaliptice” de a-și integra trecutul recent în prezentul lipsit de certitudini. Complementar, nevoia de a-și secreta poveștile și de a capta în ele acea parte a experienței colective pe care producția intelectuală a istoricilor sau a moraliștilor nu ajunge să o redea se face simțită în receptivitatea față de operele literare ce convertesc astfel de experiențe în material ficțional pentru uzul civilizației „postapocaliptice”.

Deceniul imediat următor căderii regimului comunist a reprezentat, în spațiul literar românesc, un timp privilegiat al scrierii, publicării și consumului de literatură memorialistică. Era, probabil, un semn că societatea însăși și fiecare dintre actorii ei nu reușiseră încă să se distanțeze suficient de sine pentru a-și putea converti realitatea în ficțiune. Începând cu anii 2000, complexul memorialistic pare depășit aproape complet. Să fie literatura actuală,  tot mai puțin autobiografică și tot mai preocupată de stricta realizare artistică, o dovadă că trauma trecutului recent e pe cale de a fi, dacă nu expiată, atunci cel puțin reconvertită în material fecund al unei reflecții colective la rece? Dacă istoria încă se mai închipuie magistra vitae, iar istoricii încă se mai simt obligați să oficieze ca niște pedagogi naționali, literatura – mai ales aceea de calitate – nu își propune să le dea cititorilor săi lecții deschise de bună purtare. Scriitorii sunt niște băieți/fete simpatici/e, care te provoacă, te enervează, te fac să râzi, uneori chiar reușesc să te obsedeze, cu care, în orice caz, e mult mai ușor să empatizezi decât cu plicticosul istoric – fie el și „de televiziune” – așa cum lor înșile pare a le fi mult mai la îndemână să empatizeze cu personajele și cu cititorii lor. Ba chiar și cu cititorii-personaje. Circulația de emoții și sentimente din încă informa memorie colectivă românească spre literatura dornică de formă nouă s-ar putea, din această cauză, să se facă mult mai ușor – și mai eficient – decât în relația dintre aceeași memorie și demersul propedeutic al istoriei publice. Pentru istoricii „postapocaliptici”, confirmarea acestei ipoteze ar trebui să fie o temă de reflecție. Pentru istoricii „post-postapocaliptici”, s-ar putea dovedi cea mai relevantă dintre pistele de explorat.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *