Lumea în trei culori: roşu, galben şi albastru

Parabola care deschide volumul Ruxandrei Cesereanu, Un singur cer deasupra lor (Iaşi, 2013), parabolă adaptată de autoare după o snoavă prezentă în antologia Elenei Niculăiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român, vorbeşte de 50 de ani fără Dumnezeu, 50 de ani în care lumea este dată pe mâna diavolului. Dacă am socoti intervalul rotund am constata că el include perfect şi primul deceniu de comunism. Însă ca în orice parabolă, cifrele nu trebuie luate la bani mărunţi. Un fapt remarcabil, aflată mai degrabă printre „ficţionari”, cu romanele purtătoare de titluri cyber-punk-„gotice”, Tricephalos, Nebulon, Angelus, sau cu un accent melo, Naşterea dorinţelor lichide, autoarea face un viraj spectaculos şi neaşteptat către o proză „realistă”, minimalistă. Privit mai atent, însă, acest realism este unul mixat de o reflecţie ironică, care se distanţează de biografismul atoatemărturisitor, genuin şi răscolitor prin sertarele sufletului. Iar ceea ce distinge romanul, în acest sens, este construcţia elaborată pentru a genera un anumit efect.

Cartea Ruxandrei Cesereanu, printre cele mai bune cărţi româneşti de ficţiune despre comunism şi postcomunism, este un roman aparte, construit asemeni unei antologii de povestiri scurte care, cu mici excepţii, au ca titlu numele unui personaj. Povestirile nu sunt puse direct în legătură una cu cealaltă, însă aşa cum a scontat avenit autoarea tabloul de gen al unei societăţi paradoxale, societatea românească în anii comunismului, se configurează treptat din toate aceste „detalii” semnificative, din întâmplările din irealitatea imediată. Tot Ruxandra Cesereanu a coordonat un provocator volum colectiv intitulat T(z)ara noastră: Stereotipii şi prejudecăţi, volum căruia cartea de faţă îi devine un excelent complement romanesc, un manual al „bunului” român. Romanul se aseamănă prin subiect, construcţie, atmosferă şi fineţe cu cel al lui Danilo Kiš, Criptă pentru Boris Davidovici, şi într-un fel, schimbând tematica, cu volumul de povestiri al lui Bernhard Schlink, Evadări din iubire. Însă familia scriitoricească în care se integrează Ruxandra Cesereanu cu acest volum este una cu adevărat prestigioasă incluzându-i pe Milan Kundera, Bohumil Hrabal, Danilo Kiš, Ioan Groşan, etc.

Există un fapt anecdotic care însufleţeşte fiecare istorie, axul ei fiind cum zice cronicarul Miron Costin un „om sub vremuri”, însă tăietura este minimalistă, ironia şi cruzimea realizând un echilibru perfect. Sarea şi piperul dau gust tocmai pentru că sunt presărate direct pe rană. Romanul e tăiat în două de axul unor documente, decupaj dintr-un dosar de urmărire care configurează istoria de familie a unui bunic, preot greco-catolic, supus presiunilor politice. Cele două volete cuprind perioada dejistă şi perioada ceauşistă şi postcomunistă. Prin urmare, centrul romanului este şi axul său moral şi nu are de-a face cu ficţiunea, scrisoarea agramată a unui delator stă alături de cele pline de gravitate şi demnitate ale prelatului greco-catolic care nu se îndoaie în faţa puterii lumeşti pentru a se închina cu adevărat celei dumnezeieşti. Ruxandra Cesereanu este autoarea unei cercetări esenţiale privitoare la memoriile acumulate în jurul experienţelor de detenţie în închisorile comuniste, Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească, precum şi a unui volum despre Revoluţia din decembrie 1989, Decembrie 89. Deconstrucţia unei revoluţii care stau discret în backgroundul ideatic al acestui volum de ficţiune.

În volum intră şi personaje notorii din bestiarul politic al vremii. Pantiuşa Bodnareco (Pantiuşa), torţionarul Ţurcanu (Alexandru), Nicolae Ceauşescu (Şoşescu), Elena Ceauşescu (Coana), Ion Iliescu (Ilişoi) se află printre figurile aduse în prim plan, cu un firesc care urmăreşte o psihologie a politrucului în intimitatea propriilor reflecţii, dar şi proiecţia carnavalesc-ludică a puterii. Figurile mai puţin prestigioase desenează cu acea expresivitate liminală, acea sinceritate crudă a eboşei adevărurile crude. Pe rând sunt derulate în aceste scurt-metraje figura Securistului cu sentimentul datoriei (Tinu), episodul banal al unei racolări nu atât oneroase, cât inerţiale (Onac), al unui derizoriu act de curaj, lovit de nulitate (Valeriu), figura scribului care denigrează la comandă, gestionând însă cu o deplină conştiinţă profesională întregul arsenal de mijloace estetice (Leontin), a cenzorului anxios şi perfecţionist (Silvestru), a domnului Ionescu care refuză să se mute din casa sa lăsându-se îngropat de buldozerele care i-o demolează (Domnul Ionescu), a unui student cu o viaţă ternă împuşcat la revoluţie (Călin), a minerului devotat venit să facă ordine în capitală la chemarea lui Ion Iliescu căruia doreşte să-i devină bodyguard (Pâlcu), a eroului de ocazie al Revoluţiei din Decembrie devenit terorist printr-un tragicomic concurs de împrejurări în climatul psihozei generale (Iasmin) etc. Toate aceste personaje compun arcimboldesc şi tragicomic chipul unei Românii profunde de buzele căreia atârnă un rictus, o Românie de râsu-plânsu, sălbatică şi inocentă în amoralismul ei, cu reacţii imprevizibile.

Printre aceste bruioane de viaţă românească autentică se află câteva excepţionale, iar preferinţele mele se îndreaptă către Anda, povestea de dragoste dintre o evreicuţă şi un amant comod, Gabriel, care se hrăneşte cu senzualitatea fetei fără complicaţii până când o sarcină nedorită complică totul. Presată de mama sa, dar şi cu perspectiva unei altfel de vieţi, Anda ezită să plece în Israel unde sunt repatriaţi evreii de către Ceauşescu, evident contra cost, pentru a hrăni acest amant somnolent cu dragostea şi trupul ei împlinit, aşa cum nu ezită să facă un avort pentru a rămâne alături de Gabriel care nu acceptă complicaţiile. Scena sordidă a avortului în camera unei ţigănci, undeva la mahala, este acompaniată de muzica soporifică a şlagărelor lui Gică Petrescu pentru a acoperi ţipetele „pacientei” şi contrapunctată de fragmentele de o frumuseţe fără seamăn din Cântarea Cântărilor într-un melanj de o frumuseţe insuportabilă. Umbrela şi maşina de cusut şi umbrela de ploaie se întâlnesc nebănuit pe o masă de bucătărie, devenită o masă de operaţie, şi nu una de autopsie, fără lamentaţii inutile, fără dramatisme edulcorate, într-un absurd palpabil şi tragic deopotrivă. „Bărbatul pe care-l iubeşti, dar care nu ştie că te iubeşte”, Gabriel, o va pierde pe Anda care pleacă în Israel, fără să existe nici cel mai resentiment din partea fetei, ci doar o irepresibilă nostalgie.

Pentru a măsura rafinamentul acestei povestiri ar merita citită în paralel cu Circumcizia a lui Bernhard Schlink. Inteligenţa de romancier a Ruxandrei Cesereanu iese în evidenţă în aceste situaţii, unde tocmai ciocnirea unor registre de sensibilitate contradictorii generează efectul insolit, unde derizoriul şi tragicul, cruzimea şi comicul se află într-o relaţie aproape simbiotică. Orice teză este îndepărtată din poveste, nu există nici cea mai mică invitaţie la o formă de contencios moral. Miza este să înţelegem situaţia de viaţă şi acel complicat care nu aparţine obligatoriu complexităţii personajului, adesea o marionetă în propria istorie, la fel de pierdut ca şi cel care-l pierde într-o „ţară tristă, plină de umor”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *