De curând a apărut o inițiativă de promovare a unei eventuale candidaturi a orașului Brăila la titlul de capitală culturală europeană în anul 2021 [1]. Brăilean de fel, după un prim moment de scepticism mi-am dat seama că există destule argumente culturale în favoarea unei astfel de inițiative deși anul propus pare să fie prea apropiat. Aceste rânduri nu sunt o pledoarie născută (doar) dintr-un sentiment de patriotism local cât mai ales o evaluare a argumentelor pro și contra unei astfel de inițiative, evaluare pornită de la întrebarea cum este „orașul cu salcâmi” semnificativ din punct de vedere cultural, arhitectonic și istoric la nivel european și mai ales sud-est european?
Țesutul urban actual al Brăilei este de fapt unul recent deși orașul ar fi fost atestat la 1368 de un document al lui Vladislav Vlaicu ce autoriza negustorii brașoveni să tranziteze drumul Brăilei. Centru al mitropoliei Proilaviei, a fost semnificativ din punct de vedere economic și strategic în Evul Mediu într-un mod suficient pentru a fi ocupat de către otomani în 1540. Tratatul de la Adrianopole din 1829 a impus, alături de suzeranitatea împărțită ruso-otomană asupra Principatelor Dunărene și mai ales de deschiderea comerțului pe Dunăre, retragerea avanposturilor otomane de la Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele și returnarea acestora Munteniei. Astfel, cetatea otomană a Brăilei a fost demolată, amintirea sa fiind perpetuată de numele a câtorva străzi precum Cetății și Citadelei. În contextul dominat de spiritul experimentului raţionalist întreprins de ocupaţia rusească condusă de către Pavel Kiseleff, primul proiect urban din Principate a fost implementat prin redesenarea țesutului urban sub forma unei pânze de paianjen în cadrul căreia toate străzile începeau, se terminau sau duceau la Dunăre, sub o formă sau alta. Orașul este situat pe o terasă și câteva străzi coboară spre fluviu și port. Pentru cine cunoaște urbea, limita orașului otoman se situa pe actualul bulevard Alexandru Ioan Cuza ce ulterior s-a extins, până în perioada interbelică, până la actualul bulevard al Dorobanților (înainte de 1884, Strada Laterală). Unul din primele monumente publice din Principate a fost ridicat în afara orașului în 1833-1834 pentru a memorializa victoria armatei ruse, zona respectivă devenind ulterior actualul Parc Monument. Similare catacombelor din alte urbe europene, tunelele de evacuare ale vechii kaza au rămas și sunt situate în continuare aproape de Dunăre nefiind, din păcate, valorificate din punct de vedere istoric sau turistic.
Orașul s-a dezvoltat în decursul secolului al XIX-lea în primul rând datorită activității de export de cereale a Munteniei, la Brăila existând o bursă de cereale după 1883, bursă la care se tranzacționau recoltele din regiune. Dobrogea nefiind obținută decât la 1878 iar portul Constanța începând să se dezvolte abia către 1900, după realizarea Podului de la Cernavodă, Brăila și Galați au fost porțile de tranzit către Orient și Anglia pentru comerțul Munteniei și respectiv al Moldovei. Având o populație ce a urcat de la câteva mii de locuitori în 1830 la peste 60.000 la începutul secolului XX și la aproape 100.000 la instalarea regimului comunist, orașul a fost dominat din punct de vedere economic de către comunitățile îndeobște cunoscute de statele naționale sub denumirea de minorități etnice și religioase. De altfel o proporție semnificativă a orașelor Vechiului Regat a fost formată din membrii acestor comunități, comercianți sau practicieni ai profesiilor liberale. Comunitatea musulmană existentă înainte de 1829 a fost invitată mai mult sau mai puțin politicos să emigreze dincolo de Dunăre însă comunitățile formate din greci, evrei, armeni, bulgari, lipoveni și cetățeni ai moharhiei habsburgice au continuat să fie active, să atragă valuri de emigranți și să dea viață unui oraș multicultural precum au fost toate porturile de la Dunărea de Jos, de pe țărmurile Peninsulei Balcanice și nu numai.
Bisericile construite mai ales în decursul secolului al XIX-lea sunt ilustrative pentru dinamica acestor comunități locale, pentru puterea lor economică dar și pentru nevoia lor de coeziune și afirmare simbolică. Comunitatea evreiască a fost probabil cea mai influentă din punct de vedere comercial construind câteva sinagogi ulterior dezafectate dar și o baie publică modernă. Comunitatea elenă a fost mult timp cea mai numeroasă din România, biserica construită de aceasta fiind se pare cea mai mare construită în afara Greciei, atât de mare încât și astăzi pictura sa interioară este neterminată, aceasta însă în contextul în care bisericile trebuiau în spațiul cultural și politic otoman să fie cât mai puțin vizibile. Biserica armenească se află nu departe de cea catolică pe Calea Galați în timp ce comunitatea lipovenească își află sediul episcopiei sale tot la Brăila. Pentru bulgari Brăila a reprezentat unul dintre centrele importante ale activităților de coagulare culturală și politică înainte de crearea statului autonom bulgar în 1878, tot acolo luând ființă echivalentul bulgar al Academiei Române. O biserică reformată maghiară din aceeași perioadă se află plasată pe Bulevardul Carol în timp ce una germană se află aproape de Calea Călărași. Comunitatea românească precum și statul român au ridicat în centrul istoric două biserici-catedrale (Sf. Nicolae și Sf. Petru și Pavel, a doua cu mult mai mare decât cea grecească) în timp ce alte patru au fost construite în spațiul extins după 1830. Acestea din urmă au fost amplasate în piețe special amenajate pe arterele ce plecau din centrul orașului spre barierele sale. Multitudine de diaspore locale conectate la alte comunități aflate în centrele urbane din regiune precum Galați, Sulina, Giurgiu, Constanța, Odesa și altele situate pe drumurile comerciale spre Marea Mediterană, această pluralitate etnică și religioasă a regiunii jos-dunărene în perioada modernă este parțial vizibilă în atmosfera romanelor lui Panait Istrati în ceea ce privește Brăila și a romanelor lui Jean Bart și Radu Tudoran în ceea ce privește Sulina.
Parte din această dinamică economică și socială între Vechiul Regat și Orientul apropiat, Brăila a cunoscut o serie de transformări edilitare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea identice cu cele petrecute în majoritatea celorlalte orașe din Muntenia și Moldova. Ca parte a organizării raționale pusă în aplicare după integrarea orașului în principatul Munteniei, artere precum Calea Silistrei (după 1884 devenită Calea Călărașilor), Calea Bucureștilor (devenită și ea Calea Regală și ulterior Strada Republicii) și Calea Galați au segmentat spațiul fostului oraș otoman în timp ce unul dintre cele mai frumoase bulevarde din Vechiul Regat a fost creat pentru a străbate semicircular orașul (Bulevardul Carol, ulterior Karl Marx, astăzi tot Carol). Prima farmacie din Vechiul Regat a fost deschisă de Constantin Hepites la Brăila iar primul tramvai electric din aceeași regiune a fost introdus tot la Brăila, fapte grăitoare pentru dinamica economică a orașului alături de un hipodrom (astăzi spațiul unui cartier de blocuri), bursă, treisprezece consulate ale unor state străine în perioada interbelică, un liceu de băieți ce purta numele lui Nicolae Bălcescu înainte de regimul comunist și absolvit între alții de către Petre Andrei, Nae Ionescu, Mihail Sebastian și Perpessicius. Piața Sf. Arhangheli (ulterior Piața Lenin, azi Piața Traian), unde se află și una dintre puținele moschei transformate în spațiul post-otoman în biserică, a fost până în vremea regimului comunist centrul efectiv al orașului, acolo fiind amplasate și Teatrul Rally (astăzi Teatrul Maria Filotti), Hotelul Francez (astăzi Muzeul de Istorie) precum și Ceasul și statuia lui Traian, ultima ridicată în 1906. Zona dintre Piața Sf. Arhangheli, Piața Poligon și Grădina Publică a fost ocupată de numeroase vile și case ce formau o zonă similară, într-o oarecare măsură, cu zonele din jurul Căii Moșilor și a străzii 11 iunie din București.
Există la Brăila și câteva exemple de arhitectură industrială ce încă s-au prezervat și nu se mai află în activitate economică. Între acestea sunt o parte din docurile proiectate de către inginerul Anghel Saligny și terminate în 1893, clădirea vechii fabrici de bere Muller (strada Plevnei) precum și câteva din cele mai mari mori de grâu din țară la vremea respectivă, una din ele fiind situată chiar pe malul Dunării lângă vechea căpitănie a portului. Astfel de exemple de arhitectură similare morii Assan din București continuă să dispară în România deși ar putea găzdui spații muzeale și de spectacol, precum în alte părți ale lumii. Decăderea portului Brăilei, ca și a tuturor porturilor de la Dunărea de Jos, a început odată cu închiderea Strâmtorilor Bosfor și Dardanele la începutul Primului Război Mondial și cu scăderea importanței exporturilor de cereale. Această reducere a prosperității este vizibilă mai ales în numărul mic de clădiri construite în perioda interbelică și imediat următoare, unele în stil neoromânesc iar altele în stilul blocurilor anilor 1940 din București. Cu toate acestea înainte de instalarea regimului comunist, populația Brăilei o depășise pe cea a orașului Galați și nici astăzi nu este departe. Transformările impuse de regimul comunist în regiune au așezat Brăila pe al doilea plan din punct de vedere demografic și economic iar cele din primul deceniu postdecembrist au făcut orașul să decadă încă și mai mult. Poate tocmai această lipsă de atenție a și contribuit la salvarea centrului istoric. Similar Budapestei, unde centrul istoric a fost protejat, noile zone rezidențiale au fost construite alaturi, centrul civic fiind ridicat pe Calea Călărași, aproape de Dunăre. În ultimii zece ani se poate observa o efervescență economică a orașului ce îi poate oferi resursele pentru a sprijini această inițiativă menită să pună în valoare patrimoniul istoric, cultural și arhitectural al regiunii Dunării de Jos, semnificativ însă și pentru cel al Vechiului Regat.
Sunt toate acestea semnificative din punct de vedere cultural la nivel european și mai ales sud-est european? Sau sunt ele de fapt mai degrabă relevante numai istoriei comunităților respective, istoriei locale brăilene și jos-dunărene precum și celei naționale românești?
Criteriile menționate de către Decizia 1622/2006 privind alegerea capitalelor culturale europene se împart în două categorii, una privitoare la dimensiunea europeană a culturii locale și cealaltă a participării cetățenești. Prima categorie privește existența unui patrimoniu istoric, cultural și arhitectural de dimensiune europeană în timp ce a doua categorie pe cea a societății civile capabile să formuleze un proiect coerent și competent să implice publicul local, național și internațional [2]. De asemenea, în ultimii ani a fost stabilită o tradiție a alegerii a două capitale culturale europene, una din Europa vestică și una din cea est-central și sud-est europeană, România având dreptul să promoveze un oraș-candidat pentru anul 2021.
În ceea ce privește primul aspect, dincolo de rândurile de mai sus, comparația cu importanța arhitectonică a Sibiului este utilă pentru a înțelege importanța arhitectonică a Brăilei. Sibiul a devenit capitală culturală europeană în 2007 după ce și alte orașe de o talie nu cu mult mai mare au căpătat această onoare după 2000 cu scopul de a ilustra patrimonii arhitecturale europene la nivel local. De exemplu, Bergen (Norvegia) și Reykjavik (Islanda) au fost capitale culturale europene chiar în anul 2000 iar Maribor (Slovenia) în 2012. Dincolo de a fi fost unul dintre cele mai importante centre ale comunității germanofone în Romania, la Sibiu s-a prezervat un țesut urban coerent, prea puțin afectat de regimul comunist, ce ilustrează și alte centre urbane din zonă precum Sighișoara, Mediaș și Brașov. La fel și la Brăila, situația țesutului urban este similară și poate ilustra transformările zonelor urbane din spațiul post-otoman din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Galați, Sulina, Constanța dar și Ruse și Sofia prezintă diferențe dar și similarități ce țin de specificitatea spațiului sud-est european. Cea mai mare parte din Bucureștiul sistematizat de către regimul comunist a făcut parte din acestă serie istorică de țesut urban. Piața Syntagma a Atenei arată în vederile de secol XIX la fel ca și Piața Sf. Archangheli a Brăilei iar principalele clădiri istorice ale Sofiei nu sunt cu mult mai înalte sau impozante decât cele ale Brăilei. Dacă ați avut răbdare să citiți acest text până aici și încă sunteți sceptici și comparați Brăila cu Bucureștiul de astăzi, încercați atunci să comparați și București cu Paris sau Londra dar și Sibiu și Maribor cu Viena și Budapesta. Există atât diferențe cât și similarități ce țin de contexte locale geografice și istorice precum și de areale culturale transnaționale.
Brăila reprezintă un peisaj urban ce astăzi, după perioada sistematizărilor promovate de regimul comunist și după efervescența capitalistă postdecembristă, a rămas aproape unic în România pentru a ilustra patrimoniul arhitectural creat în Vechiul Regat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. Din păcate. Și aceasta datorită faptului că majoritatea centrelor istorice ale orașelor din Muntenia și Moldova au fost demolate de către regimul lui Nicolae Ceaușescu. The razing of Romania’s past (Distrugerea trecutului României, 1989) a profesorului Dinu Giurescu a atras atenția mai cu seamă asupra distrugerii patrimoniului istoric din București și Transilvania dar conține numeroase informații referitoare și la celelalte mari orașe. Dintre orașele importante ale Vechiului Regat, centrele istorice din Botoșani și Bacău au fost aproape complet distruse în timp ce cele ale orașelor Iași, Piatra-Neamț, Galați, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea și Craiova au fost sistematizate într-o asemenea măsură încât aproape că nu mai există un țesut urban compact care să amintească de centrele istorice altădată existente. La Galați, zona istorică din jurul gării este aproape părăsită iar Calea Domnească a suferit numeroase transformări în perioada comunistă în timp ce la Constanța cel/cea care are curiozitatea să viziteze piața Ovidiu și zonele împrejmuitoare va rămâne cu siguranță oripilat de nivelul distrugerilor.
Brăila reprezentă în Vechiul Regat o oază similară Sibiului în Transilvania. Poate părea o exagerare pentru cei ce au tendința de a valoriza pozitiv (mai degrabă doar) arealele culturale aflate la vest de Munții Carpați. Brăila însă este un exemplu ilustrativ pentru zonele urbane dezvoltate atât în Vechiul Regat cât și în sud-estul Europei în perioada de decădere și dizolvare a Imperiului Otoman și de expansiune economică în regiune a Austriei imperiale și mai ales a Angliei. Un eșantion ce este, din toate, cel mai coerent și compact. Pe cea mai mare parte dintre străzi, precum în mai toate orașele Vechiului Regat, case cu două nivele au fost construite pentru a îmbina activitatea comercială la parter cu cea de locuire la etaj. Pentru cei obișnuiți să folosească ca puncte de reper metropolele europene aceste țesuturi urbane nu sunt prea interesante, nimic spectaculos din punct de vedere arhitectural putând fi lesne observabil pe străzile sale. Puține sunt clădirile istorice valoroase în sine însă ele au valoare mai ales împreună, ca țesut urban ce prezervă identitatea culturală și istorică distinctă a locului. Pentru cei ce înțeleg importanța păstrării centrului vechi al Bucureștiului dar și a patrimoniului arhitectural nedistrus de către regimul comunist, centrul istoric al Brăilei este cu siguranță relevant deoarece prezintă o arhitectură relativ unitară și încă neafectată în mod excesiv de demolările din perioada postdecembristă. În ultimii ani o parte din acest patrimoniu arhitectural a fost refăcut de către Primăria Municipiului Brăila cu fonduri europene, câteva milioane de euro contribuind la o înviorare a centrului istoric similară înviorării centrului vechi din București și demonstrând cât de multe lucruri de perspectivă se pot face cu echivalentul costului unui singur kilometru de autostradă.
În ceea ce privește cea de-a doua categorie de criterii, implicarea societății civile și a comunităților locale, lucrurile sunt mai complexe. Este adevarat că nu există nici vreun Muzeu Bruckental, nici vreo universitate cu rădăcini istorice și nici o filarmonică care să fi ușurat vizibilitatea orașului pe o hartă mentală a dinamicii culturale naționale și internaționale. Însă există deja Festivalul și concursul internațional de canto organizat din inițiativa sopranei Mariana Nicolesco, un număr de alte festivaluri regionale și internaționale precum și o serie de instituții teatrale, muzeale și editoriale extrem de active și pe plan național precum Teatrul Maria Filotti și Muzeul Brăilei. Un astfel de proiect, chiar și necâștigător, poate contribui la intensificarea dinamicii culturale locale și regionale, la promovarea turismului cultural regional, ce poate fi eventual asociat fie Deltei Dunării fie patrimoniului antic din Dobrogea, dar și la reașezarea unei identități istorice și culturale locale și regionale ce implică respect pentru patrimoniul existent.
Merită să vizitați Brăila. Chiar și dacă această inițiativă nu va fi câștigătoare. Dacă nu vă așteptați la colecții de artă deja cunoscute, la minuni tehnologice recente sau la cea mai mare densitate de spațiu construit pe kilometrul pătrat ci la un țesut urban firesc și uman în farmecul său, s-ar putea să vă placă.
[1] https://www.facebook.com/Braila2021CapitalaCulturalaEuropeana?ref=stream
[2] http://ec.europa.eu/culture/our-programmes-and-actions/capitals/selection-criteria_en.htm
Fabrica de bere Muller, nu Luther. In rest… excelent. 🙂
🙂 asa este, multumesc
o excelenta prezentare a Brailei (natale), cu argumente demne de luat in seama pentru a accede la pozitia de capitala culturala europeana. De s-ar implica si autoritatile locale…
Va multumesc pentru apreciere
Articol excelent, idee excelenta, ar fi cazul sa deschidem ochii si la altceva decit la arhitectura asezarilor sasesti… si asta o spun in calitate de ardelean, traitor o vreme in Oradea (cu secesionul ei, alta comoara uitata), dar si de vizitator fascinat al Brailei…
tot ceea ce este frumos merita atentie; sper sa vizitez Oradea la randul meu
Vă mulțumim frumos pentru articolul bine pus la punct. Vă invităm oricând să vă alăturați inițiativei noastre.
Eu stiam ca tratatul de la Adrianopol a fost incheiat in 1829,dupa razboiul ruso-turc din 1828-1829.Gresesc?
multumesc pentru atentie, asa este
Bravo Silviu! Felicitări!
Mi-ai făcut într-adevăr o mare bucurie să pot citi o prezentare de o naturaleţe autentică capabilă să ofere destule perspective de interes pentru vizitatori. Mă simt de parcă aş fi făcut un tur virtual al Brăilei, călătorind pentru prima dată pe străzile ei, cu ochii orientaţi către splendorile arhitecturale, cu urechile atente la imaginarul zumzet al vieţii in plină dezvoltare economică din trecut,cu gândul la descrierea amănunţită făcută de tine şi de ce nu? ţinând în mâini o petiţie semnată de suficient de mulţi cetăţeni care vor fi fi decis ca în 2021 capitala culturală a Europei să fie Brăila.
Mulţumesc mult, susţin şi sprijin ideea!
mersi, Alexandra, nu le-as spune chiar splendori dar sunt parte dintr-un peisaj unic in felul sau, nepus prea mult in valoare