Un cronicar ratat

O ştire, pe banda strâmtă cu informaţii, de sub imagini referitoare la cu totul alte lucruri, a televizorului a atras atenţia cel puţin a unui – cum să zic? vizionar? al emisiunii Într-o zi din luna aprilie, pe acel infim spaţiu în mişcare, s-a putut citi, timp de trei secunde, vestea decesului, la vârsta de 91 de ani, a actriţei de cinema americane, de origine canadiană, Deanna Durbin.

Cu 75 de ani în urmă – încape aici o marjă de toleranţă – adolescentul care eram ieşea buimăcit din sala cinematografului Aro, unde vizionase filmul „O sută de băieţi şi o fată”, comedie muzical-sentimentală, pe bucăţi clasice, de unde şi numeroasa orchestră. O adolescentă cu voce de aur – le aflai unde nu gândeai, de pildă la cow-boy-ul Nelson Eddy – reuşea să convingă o sală de cunoscători că este cu adevărat în posesia respectivei voci – munculiţa ei îndelungată, de a îşi cultiva darul natural se vedea răsplătită cu valul de aplauze – Happy End! Şi frumuşică, talentată şi modestă – ce mai!

Băiatul din prima clasă de liceu, care gustase fiecare metru de peliculă – niţel de nu se îndrăgostise – începuse să fie sensibil la chemarea feminităţii. Un al doilea film cu aceeaşi vedetă mai pusese câţiva cărbuni pe foc. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, mizerabilele relaţii ale patriei cu cel mai mare producător de filme al lumii, SUA, au rupt orice relaţii între înzestrata duducă pe cale de a deveni adultă şi elevul Cioculescu Ş. Barbu dintr-a treia.

Noua alianţă cu nemţii înlocui aşadar filmele americane cu altele, de provenienţă germană şi italiană. Alida Valli în filmul pervers intitulat „Primii fiori” câştiga inima adolescentului. Vedetele germane, mai mature, Paul Wessely, blonda plinuţă Ilse Werner, sveltuţa Zarah Leander, cu o admirabilă voce alto, brunetă şi lansând cîntecul de neuitat „Der Wind hat mir ein Lied erzahlt”, îşi disputau locul prim cu cu franţuzoaicele Danielle Darieux şi Vivianne Romance. Actriţa aceasta, tipic exemplu de brună mediteraneană, ridica piciorul pe scenă, trăgându-şi pe încetul fusta de la gleznă până la jumătatea genunchiului. Scena producea scrâşnete în sală, îmbogăţind imaginaţia celui mai tânăr spectator cu spectrul unei întregi coapse dezvelite – ceea ce în epocă nu se admitea! În concurenţă cu Hollywood-ul, cinematografia Axei (Roma-Berlin-Tokyo) nu tânjea. Un magnific film de masse în mişcare „Scipio Africanul”, reda, din toate unghiurile, cu elefanţi şi cămile, bătălia de la Zama, cea care punea capăt carierei militare fulminante a generalului Hanibal. Un alt film, „Coroana de fier”, umilea faima lui Cecil B. DeMille, prin grandoare.

Mai zgârcită în mijloace, casa germană UFA se mulţumea cu „Monumentul indian”, film în două serii, cea de-a doua „Tigrul din Eschnapur” şi prima realizată în studio, folosind prim-planuri filmate în India. Hans Moser şi Theo Lingen formau cuplul de comici, Heinz Rühman lucrând de unul singur în „Quax, der Bruchpilot”. Emil Jennings era actorul de caracter care se părea că izbutise un mare rol în „Evreul Süss”, film la care însă nu m-am dus, bănuindu-l de a fi antisemit.

În schimb italienii, tot cu Alida Valli, cu Rossano Brazzi creaseră un excelent film antisovietic, în două serii – „Noi cei vii” şi „Adio Kira”. Toto era comicul lor preferat, dublat de Macario, Amedeo Nazzari, junele prim Osvaldo Valenti, băiatul rău din „La cena delle beffe” – Ospăţul nebunilor (1942). Fascist până în cea din urmă clipă, Valenti fusese, se pare, ucis de partizani în luptele de stradă din Milano, în perioada eliberării Italiei. În „Ospăţul nebunilor”, fratele frumos şi bun îl sfidează pe cel rău şi urât, sfâşiind bluza iubitei acestuia. Pentru o clipă bietei femei i se văzu sânul. Un sân dezgolit! Trecând prin dreptul cinematografului Bulevard, junele căruia îi dăduseră tuleiele aruncă o privire afişelor ce făceau reclamă filmului nemţesc „Femei, deschideţi ochii” şi nu se opri.
(va urma)