Pe calea fără întoarcere, a prosperităţii, România năzuieşte sus, foarte sus, ameţitor de sus: către o creştere a PIB-ului, pe anul în curs, de 2%. Şi, de ce nu, de 2,50% anul viitor. Poate chiar 2,55!
Piei din faţa mea, scepticule netrebnic, valea cârtitorule veninos, nemulţumitule de serviciu mută-ţi cortul: vremurile rele au trecut!
S-au dus, iarna vrajbelor noastre se adânceşte în trecut, nu ne mai certăm, nu ne mai ocărâm, nu ne mai aruncăm blesteme. Muncim. Iar dacă vreţi să ştiţi, la baza acestei sporiri, care de trei ori înmulţi-mi-s-ar, simţi chiar şi în buzunare, stă neclintit, exportul. S-a reluat. Ce uşurare, câtă speranţă ia naştere!
Căci e o veche poveste, aceasta, a exporturilor noastre. Exportam, în fericite timpuri interbelice, petrol, cereale, lemn. Am exportat, în timpul perioadei comuniste, în Est, în Vest, în fapt spre toate punctele cardinale. În goluţele alimentare sovietice găseai, totuşu, şi la discreţie, cutii de conserve pe care scria, în româneşte: mazăre boabe obişnuită. Piramide de asemenea cutii acoperau mijlocul magazinului. Siberienii afolau – sesizaţi barbarismul – după ghiveciul românesc, moscoviţii aşteptau cu nerăbdare să le vină rândul la mobilierul românesc, arabii rafolau – ah, barbarismul acesta – după mieii noştri primi – vezi volumul de debut al lui Adrian Păunescu, sud-americanii se dădeau în vânt după jeep-urile noastre Aro, în Cuba se fora cu utilaj petrolier românesc, egiptenii arau cu tractoare româneşti, iranienii recoltau cu batoze de-ale noastre, guatemalezii se ucideau între ei cu “kalaşnicoave” de-ale noastre – ghici de unde?
Francezii purtau costume cusute în România, germanii cămăşi Braiconf, sud-americanii pantofi clujeni. Vindeam plase de fluturi în Islanda, clistire în Olanda, suveici în Suedia, tulipe la Polul Nord şi zambile la Polul Sud, platforme de foraj maritim în Austria, motorete “Hoinar” în California, limuzina “Lăstun” în Essex, italienii mestecau “Carne dei Carpati”, luxemburghezii gulii şi ridichi, întregul Occident se topea după tomate de seră de la noi.
Un om de afaceri de aiurea tipărea aici, în limba franceză, capodopere ale literaturii mondiale, în ediţii cartonate, cu ilustraţie – şi le exporta în Argentina.
Fabricam de toate, nici nu mai aveam nevoie de import. Intelectualul îngâmfat care tânjea după un stilou “Mont Blanc”, afla, în papetării stiloul “Carpaţi” cu peniţă de aur de 14 karate. La sărbătorile de iarnă – de Moş Gerilă, ce naiba – soseau, în cantităţi rezonabile, mandarine, portocale, smochine. Şi, din când în când, ţigări americane şi whisky.
Realizam reţeta fericirii: exportă tot ce poţi, nu te grăbi cu importurile, dacă pofteşti o banană, muşcă dintr-un măr.
Tempi passati! Puţinii supravieţuitori acum se scutură de ele, acum le regretă şi, cu toţii plâng după România industrializată, decedată în urma răsturnării din decembrie ’89, marile fabrici şi uzine vândute la fier vechi, bucată cu bucată, de “terorişti” – cu toate că se tinde, nu-i aşa, către societatea ideală, alcătuită din 5% muncitori agricoli, 5% muncitori industriali, 90% trebăluitori în domeniul serviciilor.
Să nu ne plângem însă: în primul trimestru al acestui an, exportul a depăşit importul, aşadar exportul ne salvează, experţii îşi freacă mâinile. Şi dacă vom fi – şi vom fi – cuminţi, vor veni şi investitorii. Vor afla calea către Frumoasa din pădurea adormită. Mirii. Fachirii. Vampirii. Mai ştiţi ceva care se termină în “iri”?
