De ce eşuează naţiunile?

„De ce eşuează naţiunile? Originile puterii, prosperităţii şi sărăciei” de Daron Acemoglu şi James A. Robinson (Profile Books, London, 2012, 528 p.)

Cu certitudine, avem de-a face cu o carte fundamentală pentru a înţelege succesul şi respectiv insuccesul unor naţiuni, de-a lungul istoriei şi ajungând în prezent. De ce unele naţiuni au ajuns bogate, dezvoltate, fericite la nivel de masă în timp ce altele se zbat neputinicoase în sărăcie şi subdezvoltare? Doi autori prestigioşi de peste Ocean încearcă să ne răspundă credibil într-un volum monumental, de 528 de pagini.

D. Acemoglu este profesor la Departamentul de Ştiinţe Economice de la faimosul Massachussets Institute of Technology iar J. Robinson profesor de Ştiinţe ale guvernării la Universitatea Harvard şi cercetător asociat la Institute for Quantitative Social Science. Sunt doi oameni de ştiinţă prestigioşi,  cu opere vaste şi apreciate în spate. Volumul este structurat în cinsprezece capitole, care ne poartă prin orizonturi geografice extrem de variate: Sudul SUA şi Mexic (Arizona, Sonora), Africa, Asia (Coreea de Nord şi de Sud, China), dar şi Europa, iar orizontul temporal ne poartă în Neolitic, în Antichitatea romană, în Evul Mediu, dar şi în secolul XX ajungând până în epoca actuală. Ideea lor fundamentală este că explicaţiile ce pun înapoierea unor naţiuni pe seama climei, geografiei, raselor, culturii sunt simpliste şi scapă aspectul cel mai important. Anume instituţiile pe care diversele societăţi şi le-au format în timp.

Popoarele dotate cu instituţii care respectă dreptul de proprietate şi încurajează munca productivă în folosul indivizilor şi societăţii se dezvoltă spectaculos. Instituţiile inclusive apără drepturile de proprietate pe când cele extractive sunt cele ce permit uneo oligarghii să extragî în mod coercitiv resurse de la societate, menţinând-o în sărăcie şi supunere. Instituţiile politice şi economice inclusive conduc la un cerc virtuos deoarece se perpetuează pe termen lung pe când cele extractive conduc la un crec vicios al sărăciei şi subdezvoltării. Distrugerea creativă şi inovaţia sunt atuurile instituţiilor inclusive, pe lângă indispensabila centralizare a puterii statale, fără de care ar fi anarhie şi nesiguranţă. Autorii resping din start trei tipuri de ipoteze: „ipoteza geografiei” (ţări dezavantajate decisiv de aspectele geografice), „ipoteza culturală” (anumite culturi sunt mai apte să genereze bogăţie decât altele) şi „ipoteza ignoranţei” (popoare ale căror lideri nu ştiu cum să le aducă prosperitatea).

Un exemplu grăitor le ilustrează teoria: oraşul Nogales din Arizona (SUA) are şi o continuare în Mexic, peste graniţă. În timp ce primul e prosper şi liniştit, al doilea e sărac, subdezvoltat şi agitat în plan social. Să fie de vină  inegalităţile cauzate de globalizare, lipsa investiţiilor în acea zonă? Sau poate lenevia proverbială a meridionalilor? Răspunsul stă în instituţiile care pot genera reforma politică şi economică. În timp ce SUA e o ţară dinamică, vie, creativă, Mexicul tinde să stagneze în planul reformelor, cu toate că apartenenţa la NAFTA a dus la venirea multor investitori şi la implantarea a sute sau mii de filiale de multinaţionale americane.1

Instituţiile economice şi politice „cuprinzătoare” (inclusive) sunt cele care apără drepturile de proprietate, permit investiţiile în noile tehnologii iar în plan politic se bazează pe centralizarea puterii în stat şi pluralism în partajarea puterii.

Un citat este elocvent: “Inclusive economic institutions that enforce property rights, create a level playing field, and encourage investments in new technologies and skills are more conducive to economic growth than extractive economic institutions that are structured to extract resources from the many by the few”.2

Un caz extrem de interesant este al Chinei, pe care mulţi strategi amnericani şi europeni o văd ca pa rivala SUA la hegemonia mondială. Iată că Daron Acemoglu şi James Robinson se declară scepetici că şi în viitor China va continua procesul de dezvoltare şi îmbogăţire, sugerând că ar fi un uriaş cu picioare de lut! Deşi puterea politică e centralizată, creşterea economică are loc sub egida unor “instituţii extractive”, nu “inclusive”, deoarece o minoritate controlează puterea politică şi economică în stat şi exploatează în interes propriu resursele. De aceea nu se va produce fenomenul de “distrugere creatoare” iar rata inovaţiei va declina.

Cei doi au şi un blog intitulat, cum altfel, Why Nations Fail în care explică diverse puncte de vedere. Aici, de pildă, la fel ca şi în carte, Acemoglu consideră că elementele antreprenoriale creative, care ar putea aduce inovaţie şi progres social, nu vor fi lăsate să se afirme de către birocraţii comunişti şi de către oligarhii economici sprijiniţi de partidul unic. Aşadar pe termen lung, statul şi societatea în China ar fi condamnate la stagnare şi scădere. Poate oare fi contracarat un asemenea trend? Deocamdată, PCC controlează armata, cadrele şi mass media. Totuşi noile tehnologii de comunicare, bazate pe internet, tind să reducă efectivitatea acestui control. În cazul în care China va menţinje instituţii extractive, treptat se va evapora creşterea sa economică. Doar dacă se va realiza o tranziţie, dureroasă şi incertă, către instituţii inclusive, înainte ca nivelul de creştere sub actualele instituţii extractive să atingă limita maximă, ar mai exista o speranţă. Aşadar este aboslut necesar ca reforma politică să o acompanieze pe cea economică, pornită de mai bine de treizeci de ani.

Autorii încheie acest volum cu speranţa că elitele politice chineze vor avea suficientă raţionalitate dar şi spirit de generozitate spre a permite reforma şi astfel a deschide societatea către un nou tip de instituţii, cele inclusive, garante ale progresului şi bunăstării.

Dar despre România ce ar fi de spus? Profesorul de istorie economică Bogdan Murgescu, în volumul său ” România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)” a analizat în detaliu decalajele structurale care separă ţara noastră de Occident, arătând şi câteva momente în care s-a ratat startul în cursa de urmărire a plutonului fruntaş.3 Spre deosebire de Danemarca (1885-1914) sau Irlanda (1987-2007), România nu a fost capabilă să obţină “străpungerea pe calea dezvoltării”, adică prinderea din urmă a ţărilor dezvoltate.4

Acesta crede că nu e nevoie de politicieni geniali sau mari altruişti ci de curajul de a aplica reforme dureroase şi de o viziune politică, de instituţii bune şi de muncă serioasă şi bine făcută. Şi mai e nevoie de evitarea polarizării sociale extreme. Tot Murgescu afirma cu ocazia unui seminar economic că „lumea nu este egală, regula este nu convergenţa, ci divergenţa. Convergenţa este posibilă când conjunctura şi mixul unor politici sunt bune. Acum, pentru România, conjunctura este bună. Austeritatea nu împiedică recuperarea decalajelor, dar te obligă să faci ordine în instituţii, iar funcţionarea instituţiilor este fundamentală pentru succesul economic”.5

Aşadar plasează explicaţia tot la nivelul instituţiilor. Explicaţia sa pentru succesul unor naţiuni este mult mai complexă decât a autorilor americani a căror carte o recenzăm aici: “Factorii luaţi în discuţie la început – geografia, religia, statalitatea şi conjuncturile economice – au avut un rol mai degrabă modest (deşi nu absent cu totul, după cum o dovedeşte impactul foarte grav al depresiunii agricole în timpul epocii interbelice), cu totul eclipsat de alţi factori, deseori aflaţi într-o semnificativă intercondiţionare, cum ar fi productivitatea muncii, acumulările la nivelul capitalului uman, structura socială, gradul de urbanizare, nivelul investiţiilor, schimbările structurale în economie şi societate, instituţiile, deciziile de alocare a resurselor, formele de integrare în ansambluri economice mai largi etc.”6 Contează enorm, desigur, să existe o dezvoltare politică şi economică, dar şi guverne eficiente şi descentralizate, societăţi civile solide, stat de drept cu garanţii legale pentru toţi cetăţenii.7

Din păcate România pare mai degrabă un bun exemplu de societate cu „instituţii extractive”, adică puterea economică şi politică tinde să aparţină unui grup restrâns care nu doreşte să împartă beneficiile cu restul societăţii. Dar în acest fel, energiile creatoare de bogăţii, inovaţiile, spritul antreprenorial sunt sufocate. Inegalitatea economică conduce la polarizare socială şi la declin al societăţii, prin pervertirea politicului, tot mai dominat de oligarhie. România pare dominată tot mai mult de instituţia „baronilor” locali, elitele politice par tot mai preocupate să exploateze în beneficiul propriu resursele naţionale.

Totuşi Acemoglu şi Robinson păcătuiesc oarecum prin simplificare: a explica succesul sau eşecul unor întregi societăţi umane de-a lungul a sute sau mii de ani de istorie doar prin instituţii politico-economice, diminuând factorii de mediu, climă, cei biopolitici, geografici şi evenimentele istorice de tip accidental, nu conduce mereu către cele mai corecte rezultate. Biologul şi ecologistul american Jared Diamond le reproşează mai ales diminuarea importanţei factorilor geografici, a celor legaţă de resursele naturale şi de sedentarizarea prin agricultură. E ca şi cum instituţiile ar fi apărut “în mod aleatoriu”, prin fericite înlănţuiri de evenimente.8

De fapt, Acemoglu şi Robinson dau dovadă de radicalism şi occidento-centrism, negând capacitatea unui stat autocratic în plan politic dar cu economie de piaţă foarte performantă de a se reforma din interior, progresiv, organic. Pariul lor privind decăderea fatală a unei Chine care ar continua pe calea actuală este un fel de strategie win-win: dacă se va dovedi că este aşa, vor spune că au fost printre puţinii care au anticipat corect, dacă din contră, China va continua să prospere e de presupus că vor afirma că încă nu a venit momentul decadenţei sau că elitele chineze de fapt au acceptat subtil să schimbe instituţiile.

Acemoglu şi Robinson sunt adepţii unei viziuni asupra modernizării de tip occidental, ca unic scenariu posibil, neluând în calcul modernizarea altfel decât ca democratizare, garantare a libertăţii politice şi centralizare a statului. Orice altă variantă care nu ia ca reper dezvoltarea materială exprimată în cifra PIB-ului, a venitului ce cap de locuitor, a producţiei, este respinsă, ceea ce lasă în afara “succesului” societăţi tradiţionale largi, conservatoare, axate nu pe creşterea economică cu orice preţ ci pe conservarea identităţii de grup.

Editorialistul Gideon Rachman de la Financial Times reproşează celor doi autori, al căror studiu e comparat de unii experţi chiar cu “Bogăţia naţiunilor”, cartea clasică a lui Adam Smith, scrisă acum peste 200 de ani, că afişează un optimism exagerat în modelul occidental de democraţie şi în valorile asociate libertăţii, în dauna egalităţii şi solidarităţiiu sociale. O privire atent aruncată spre UE indică dificultăţile foarte mari pe care multe ţări democratice şi aparent prospere le au în a lupta cu şomajul şi spre a atrage investiţii, în ciuda existenţei unor instituţii pe care cei doi autori le-ar numi fără ezitare “inclusive”.9 Negarea şanselor pe termen lung ale Chinei, crede Rachman, face parte din tendinţa multor universitari americani de a considera că finalmente ţara lor va câştiga competiţia cu rivalul care e oricum mai înapoiat şi mai represiv politic. Aşadar fără libertate politică, centralizarea puterii statale nu pare a fi suficientă pentru a garanta succesul naţiunii pe termen lung. Rachman crede că elitele politice chineze au o doză bună de pragmatism şi că oricum Occidentul nu are vreo superioritate intrinsecă, bazată doar pe valorile sale.

În concluzie, avem de-a face cu o carte fundamentală, una din cele mai influente scrise peste Ocean în ultimii zece ani, redactată dintr-o perspectivă occidentală de tip liberal, care, deşi criticabilă din unele puncte de vedere, deschide ferestre largi de observaţie şi înţelegere a lumii în care trăim.

Note:

1 Daron Acemoglu şi James A. Robinson, Why Nations Fail, Profile Books, London, 2012, pp. 7-44.

2  http://www.smartplanet.com/blog/smart-takes/q-a-daron-acemoglu-economist-on-why-nations-fail/25020, accesat pe 17 aprilie 2013.

3 Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Polirom, Iaşi, 2010.

4 Idem, p. 486.

5 Iulian Anghel, “Bogdan Murgescu, istoric al economiei”, http://www.zf.ro/opinii/bogdan-murgescu-istoric-al-economiei-adevarata-provocare-va-fi-cand-romania-va-atinge-60-din-pib-ul-ue-nu-acum-cand-are-43-8070896, 17 martie 2011.

6 Murgescu, op. cit., p. 483.

7 Recent, pe 13 martie 2013, un studiu apărut pe platforma prestiogioasă on line Contributors.ro şi semnat de economistul Cristian Păun pune întrebarea capitală “de unde vine sărăcia noastră”?. Răspunsul este că provine din politicile distributive greşite şi abuzive ale guvernelor, care preferă să “ia” de la bogaţi şi să dea ceva şi săracilor, în loc să încurajeze antreprenorii privaţi, “cei capabili să creeze valoare și care pot, prin acțiunile lor, da de muncă celor mulți”. Implicit, autorul trimite tot către teza unor instituţii politico-economice mai liberale, cu toate că separaţia de tip maniheistă între politicianul “rău”, prădător şi antreprenorul bun, creator de prosperitate pare exagerată. http://www.contributors.ro/economie/9935, accesat pe 10 aprlie 2013.

8 What Makes Countries Rich or Poor? (Daron Acemoglu andJames A. Robinson, reply by Jared Diamond) from the June 7, 2012 issue , http://www.nybooks.com/articles/archives/2012/aug/16/why-nations-fail/?pagination=false

9 G. Rachman, “West complacent over why nations fail”, http://www.ft.com/cms/s/0/fdb95588-7f3e-11e2-89ed-00144feabdc0.html#axzz2MCDYx32B