Despre construcţie, supravieţuire, cărţi şi muzică. (Un bilanţ provizoriu)

Institutul Cultural Român şi arta construcţiei.

Bilanțul e „pe plus“, ca să folosesc limba barbară a zilelor noastre. De ce ar fi altfel? Nu ne-a mai rămas nimic altceva decât să afirmăm răspicat, fără să ne tremure glasul, în cacofonia care tinde să ne acopere, convingerile noastre, lucrurile făcute cu dăruie și bună-credință. M-am alăturat, în noiembrie 2005, unei echipe care voia să termine odată cu propaganda de stat a culturii, cu obsesia pentru promovarea imaginii țărișoarei (nu contează cum suntem și cum ne comportăm cu adevărat, ci important e să „dăm bine“, „să-i facem“!), cu Românii fascinante și eterne, cu imagini glamour de „țărănci“ îmbujorate cu blush de la Max Factor pentru ședința foto, cu excepționalismul românesc de care nu ne lecuim în veci de veci și rânduri de vieți…

În acel noiembrie, la invitația plină de bunăvoință a lui Horia-Roman Patapievici, a Taniei Radu și a lui Mircea Mihăieș, mi s-a propus să încerc și eu să funcționez într-o instituție care tindea să adopte modelul unor instituții similare din Occident: export de cultură, nu producere de bunuri culturale; punere în contact a producătorilor de cultură, cooperare, lucru în rețea, construire durabilă, și nu evenimente singulare, solitare; încheierea de parteneriate, pentru sporirea impactului și diminuarea costurilor; retragerea instituției din postura de instanță care emite judecăți de valoare, lăsând expertiza exclusiv specialiștilor, constituiți în jurii independente; lansarea programelor de finanțare a traducerii și publicării culturii române scrise în străinătate, astfel încât să fie implicați editorii străini în difuzarea operelor și autorilor români, precum și a programului conex de burse pentru traducători consacrați și începători din limba română etc. Transformarea institutelor culturale românești din străinătate în barometre ale mediului cultural din țările unde acestea funcționează pentru calibrarea ofertei la specificul și cerințele piețelor respective. Și evident, continuarea și amplificarea unor programe de până în 2005 ale Institutului, în special cele dedicate românilor din jurul granițelor și din diaspora, cursurile de limbă, cultură și civilizație pentru străini etc.

Care e bilanțul acestui proiect? O rețea de 18 institute culturale românești din străinătate (față de 7, câte erau în 2005); organizarea unor programe și proiecte în parteneriat cu unele dintre cele mai prestigioase instituții culturale din întreaga lume; apariția a peste 330 de volume, albume și reviste la edituri din întreaga lume, lucru fără precedent în România ultimilor zeci de ani; obținerea, pentru România, a statului de țară invitată la târgurile internaționale de carte de la Madrid (2011), Torino (2012) și Paris (2013); momentul de maximă recunoaștere a eforturilor, adică perioada iunie 2010 – iunie 2011, când ICR, prin Horia-Roman Patapievici, a condus rețeaua europeană a institutelor naționale de cultură din EUNIC. Am încercat să arătăm statului român că merită să investească în exportul de cultură și am găsit înțelegere. Mai important: artiștii, oamenii de cultură s-au identificat cu proiectul ICR, au mizat pe strategia sa; s-au regăsit astfel în cele 5 000 de evenimente organizate de ICR sau la care ICR a contribuit în acești 7 ani.

Și, în fine, bilanțul credibilității în străinătate: daca tot suntem obsedați de felul în care suntem percepuți de ceilalți, atunci ICR este, probabil, una dintre foarte puținele instituții românești care a schimbat această percepție, dovedind că poate fi un partener serios, care își onorează promisiunile și propune lucruri de calitate, necontaminate de vreo ideologie ori propagandă oficială.

Din acest motiv spun că nu mi-e rușine de ce am învățat și de ce am făcut în această perioadă, împreună cu toți colegii din ICR și de la institutele din străinătate, cu un efort uneori disproporționat, luptându-ne cu legi rău croite, cu minți prea puțin permeabile, cu reaua-credință patentă a multor dintre frumoșii noștri compatrioți. Căci nu m-au deranjat niciodată criticile, dimpotrivă, ci minciunile. Iar pe o imensă minciună e clădit și actul legislativ prin care ICR este trecut în subordinea Senatului, dându-se astfel feu vert coteriilor menajeriei politice. Și ceea ce a urmat pare izvorât dintr-o ură oarbă față de o toate lucrurile bune care s-au ridicat în timp și cu importante resurse, inclusiv financiare. Nu numai că sunt bălăcăriți cei care au lucrat la ICR ori în institutele culturale românești din străinătate, dar sunt înfierați artiști ori scriitori, cu un limbaj care l-ar umple de satisfacție pe un Sorin Toma ori Ion Vitner, propunându-se în loc „acțiuni“ cu iz de propagandă protocronistă reciclată și de exhibare a cultului personalității.

Da, am spus anul trecut, când am văzut cum se poate distruge în două zile ceea ce s-a construit în ani – o instituție și un eșafodaj de încredere, care a validat-o –, că suntem condamnați să repetăm destinul Meșterului Manole. Dar, deși nu puțini și-au ridicat vocea în contra distrugerii ICR și a reușitelor lui din acești ani, situația nu pare să ne deranjeze, lucrurile merg înainte, lumea nu mai sare ca arsă, speriată de monstruoși ponei roz mari cât palma, de artă „pornografică“, de risipirea banilor pe porcării „artistice“, pe traducerea cărților scriitorilor „băsiști“ (remarcabilă această nouă taxonomie!) și pe plata bursierilor ICR, tot atâția agenți de influență antiromânească. Nu, acum banii sunt în sfârșit bine „gestionați“ întru propășirea filialelor ICR din… România, întru încărcarea excesivă a schemei de personal, întru satisfacerea orgoliului de a avea rang de ministru ș.a.m.d. Așa că n-are rost să mă mai lamentez, de vreme ce România nu pare pregătită să accepte o construcție instituțională de tipul ICR 2005-2012, ci preferă să viețuiască iremediabil în doină.

Dar nici nu mă pot schimba… Nu sunt profitor… Nu sunt nerecunoscător… Nu ling cururi, nu duc serviete… Nu iau șpagă, nu fur și nici nu-i cauționez pe cei care fac astfel, nu mint cu seninătate, nu sunt de rea-credință. Hier stehe ich, ich kann nicht anders…

Arta supravieţuirii.

Știm cu toţii că n-ar trebui să ne consolăm în vremuri de fanatism; pentru că prea mulți și-au căutat consolări în timp ce confrații lor erau omorâți la Dachau, în Gulag ori pe câmpiile morții din Cambodgia. Totuși, ca să nu ne jucăm de-a cuvintele, nu trăim în România fanatizată și antisemită a anilor ’30, nu simțim pe pielea noastră efectele radicalismului islamic… E drept că printre vecini se află – și sper să ne servească drept exemplu – regimuri de tip autocratic, aduse la putere sau menținute acolo de intoleranți, de ignari, de revanșarzi. Evident, mai ales în vremuri de nesiguranță, putem aluneca foarte ușor înspre locuri de unde nu vom mai ieși niciodată. Nu înseamnă că nu asist și eu la fel de îngrijorat şi alţii , mai ales în ultima vreme, la atitudini care preamăresc izolaționismul, autarhia politică, xenofobia, antisemitismul, homofobia. Însă nu cred că suntem fanatici in corpore, nici măcar cei care țipă la noi din studiouri de televiziune, cu spume la gură, nu sunt fanatici genuini, doar lichele, conștiințe aservite… Dar nici nu avem discernământ , de aceea mă apucă disperarea văzându-i pe compatrioții mei cât sunt de ușor se lasă duși de nas, ce memorie scurtă au și ce figuri reprobabile cauționează…

Dar, dacă mă întreb în ce mă mai refugiez când sunt prea scârbit ori prea deprimat din cauza lăturilor pe care mulți dintre compatrioți mi le varsă în cap, atunci mi-e teamă că voi dezamăgi puțini. Nu în cărți îmi găsesc alinarea în ultimii ani, deși fără ele nu aș gândi liber astăzi și nici nu mi-aș câștiga pâinea; le-am cam trădat și mi-e rușine. De fapt, n-am citit mult în viață, mai degrabă am recitit ceea ce mi-a plăcut (dar nu în sensul în care o spunea Borges, cu falsa lui modestie de lector absolut).

Ceea ce mă ajută să rezist în multe situații e muzica. Și aici sunt ignorant, așa că revin mereu la concertele de pian ale lui Mozart (nr. 20 și 24 în interpretarea lui Evgeny Kissin, nr. 23 cu Radu Lupu și Sándor Végh, nr. 22 cu Ayako Uehara), la Variațiunile Goldberg cu Glenn Gould, la concertele de pian ale lui Beethoven cu același Gould ori cu Claudio Arrau, concertele de pian ale lui Brahms cu Daniel Barenboim și Sergiu Celibidache, Fantezia în fa minor de Schubert cu Murray Perahia și Radu Lupu, la sonatele lui Beethoven cu Daniel Barenboim, la Suitele franceze cu András Schiff, la Missa Bruxellensis și la Sonatele Rozariului ale lui Biber (acestea din urmă doar cu Reinhard Goebel), la sonate, studii, mazurci ori nocturne de Chopin interpretate de Maria João Pires, Ivo Pogorelich ori Maurizio Pollini, dar mai nou de William Kapell și Samson François, la îndemnul unui prieten care încearcă să-mi mai acopere lacunele…

Tot ca formă de evaziune, dacă vrei, mă uit la filme… Evident, la aceleași (începe să sune cam maladiv!)… La filmele americane ale deceniilor 7 și 8 (de la Candidatul la The Parallax View, și de la Maratonistul la Raging Bull), la Chinatown, în general la orice film de Michael Cimino, la orice film de Terrence Malick, de Alan J. Pakula, de Ridley Scott, la orice film cu Gene Hackman, de care sunt obsedat, la trilogia lui Sergio Leone, din care Il buono, il brutto, il cattivo e un film perfect….

Traducerea ca act de fidelitate şi act de creaţie.

Traducerea este amândouă, în egală măsură. Traducerea nu e o activitate mecanică, ci o recompunere a originalului în limba celui care traduce. Împarți cu autorul acea trudă fantastică de care vorbea undeva Hemingway: să faci cuvintele să se îmbine perfect precum pietrele zidului chinezesc. În plus, să ai cunoștințe din varii domenii sau să fii dispus să le cauți, pe urmele autorului. Din păcate, pe lângă oamenii cu adevărat dedicați acestei munci istovitoare, văd multe lucruri făcute de mântuială… Norocul nostru că mai există pe lume o rasă și mai năpăstuită, niște ființe foarte prețioase mie, de multe ori mai învățați decât autorii și traducătorii, care nu-i lasă pe aceștia să se facă de rușine și care se numesc redactorii de carte…