Ca în fiecare dimineaţă, pentru a ajunge în Parcul Carol, Mihai trebuia să străbată strada Spătaru Preda. Pentru mulţi artera are o proastă reputaţie; şoferii anilor 1980 şi 1990 şi-o amintesc brăzdată de gropi, gropane, cu momente neplăcute pentru planetare, suspensii etc. Nici memoria colectivă a pietonilor nu reţine o dimensiune pozitivă, ci mai degrabă: suprafaţa neregulată a trotuarelor, praful, mizeria. La un moment dat (parcă după 2000-2001?) a fost asfaltată, iar taximetriştii au reevaluat-o ca scurtătură.
Dispariţia prin 2005-2006 a Fabricii de Ulei „Muntenia“ – care se întindea pe o bună parte a străzii (de la Şoseaua Viilor până aproape de Şoseaua Progresului) – a redus simţitor circulaţia „industrială“. Clădirile fabricii – pe o suprafaţă considerabilă – au fost demolate. Astăzi un imens teren viran se poate întrezări dacă priveşti locul de pe str. Spătaru Preda şi de pe Şos. Viilor. Dezvoltatorii imobiliari aveau planuri mari pentru terenul de sub fosta fabrică de ulei. Însă probabil criza economică din 2008–2009, apoi falimentul şi poate probleme de proprietate au torpilat toate construcţiile preconizate; orice proiect imobiliar s-a blocat, iar locul arată dezolant de ani de zile. Cu timpul aici s-au aciuat numeroşi câini, al căror statut este greu de definit (câini fără stăpân sau câini care apără o proprietate?). Pentru că cele două intrări din dreptul străzii Spătaru Preda nu sunt închise ermetic. Mai ales în dreptul porţii rabatabile există fante prin care se strecoară şi atacă prin surprindere orice „suspect“ de pe stradă. La cealaltă poartă, pentru trecător elementul surpriză este diminuat, căci poate sesiza din timp câinii furioşi care se reped pe trotuar. Necazul este că în acest punct ei pot fi mai numeroşi (şi pot primi întăriri mai lesne, de la haite „prietene“, alertate de lătratul prelungit). Nu există paznici care să aibă grijă de agitatele animale. Sau dacă sunt, se retrag/ascund (sau dorm?) în singura clădire rămasă în picioare (dar termopanizată).
Mihai nu bănuia toate aceste pericole atunci când a decis să rămână consecvent cu traseul de scurtătură spre parc. Acum o lună inevitabilul s-a produs: patru câini de dimensiuni apreciabile s-au năpustit vijelios asupra lui, silindu-l să se facă una cu zidul. Mai rău, fuga nu mai era chiar o soluţie, deoarece alţi patrupezi (doi de la cealaltă poartă, doi de la fabrica de vizavi – „Ţesătoriile Reunite“) i-au tăiat calea. A fost practic înconjurat şi aproape de a fi muşcat. Singura opţiune era confruntarea. Noroc că în Parcul Carol mergea şi pentru tenis. Avea cu el o rachetă Wilson „Federer“ – din acelea pe care le găseşti cu 100 de lei în hipermarketuri – pe care cu greu a scos-o din rucsac. S-a apărat şi şi-a croit drum spre… mijlocul carosabilului. Devenit paradoxal o potecă de salvare. Un taxi a stânjenit asaltul unui dulău şi Mihai a reuşit să scape. Dar a rămas traumatizat zile întregi. În 2011, la câteva sute de metri, la ADP sector 5, o femeie era sfâşiată de câini şi murea la spital. De câini cu acelaşi statut incert (putând evada din curtea în care erau ţinuţi).
A crezut că poate trece peste incident. Dar nu mai era chip. Dihaniile l-au mirosit, l-au ţinut minte. Şi confruntările s-au repetat. De data aceasta nu atât de inegale. Avea în rucsac nu doar racheta, ci şi două pietre. Însă când ciocnirile au devenit aproape zilnice nu a mai rezistat. Chiar mai merită să mergi în Parc?