E joi seară, în jur de opt. Ies mai repede de la curs pentru că e meci (Steaua-Chelsea) şi profesorul, probabil şi el atras de eveniment, ne permite să plecăm la timp ca să vedem disputa. Cu toate astea, nu ajung de la început acasă – mai am vreo 30 de minute de umblat, cea mai mare parte pe jos. Pornesc prin centrul vechi unde câţiva oameni stau zgribuliţi în faţa unei uşi aşteptând să înceapă o piesă de teatru cu Radu Beligan. Foarte mulţi se grăbesc să intre în barurile unde au făcut rezervare sau să mai găsească un loc liber. Meciul a început deja de zece minute, lumea se împuţinează pe afară. Din baruri se aud comentariile unei voci nazale şi onomatopee în cor „Oaaa!”, „Vaaai!”, şi bineînţeles, înjurăturile de rigoare la adresa unui jucător sau altul.
Câţiva dintre oamenii străzii şi nişte trecători fără ocupaţie s-au strâns în faţa unui magazin cu ferestre mari unde sunt expuse două televizoare LCD, pornite pe acelaşi program, unde e difuzat meciul. Mă grăbesc spre metrou. Merg trei staţii şi apoi pornesc din nou pe jos spre casă, pe un bulevard aproape pustiu – nu trec decât foarte rar oameni sau maşini, spre deosebire de alte seri în care ajungeam chiar mai târziu şi aşteptam binişor la trecerea de pietoni. Într-o inersecţie la o florărie, în jurul unui mic televizor s-au strâns toţi taximetriştii parcaţi în apropiere şi stau la o sămânţă cu patronul şi vânzătoarea de parcă se cunosc de-un veac. De la geamurile blocurilor radiază pe alocuri o lumină verde, aparent liniştită, însă trecând pe lângă o fereastră deschisă la parter, aud chiar prin căştile din urechi cum nişte prieteni adunaţi într-o sufragerie îl ceartă pe arbitru fără reţineri.
Ajung la cămin, colegii mei se uită la meci împreună cu alţi studenţi şi alte studente din cămin (aici e televizorul mai mare). Mă aşez şi eu lângă ei, ne uităm împreună. Mai vin nişte colegi de prin camerele alăturate. Nu-i cunosc, dar îmi oferă seminţe şi bere. Strigăm în cor, când e cazul, ne plângem de gazon, îl ovaţionăm pe jucătorul ăla, vorbim urât de echipa cealaltă, şi chiar de unii de-ai noştri care nu fac mare lucru. Se dă o lovitură liberă pe la jumătatea terenului pentru englezi. Una din fete întreabă cu sămânţa pregătită dacă e penalti. „Aproape”, zice unul dintre noi zâmbind în acelaşi timp ironic şi a regret. Fata nu mai ştie ce se întâmplă, dar se arată foarte emoţionată şi prinsă de atmosfera meciului.
Ascultăm comentariul fascinaţi şi parcă trăim faza mai intens în funcţie de acelaşi ton nazal pe care îl auzeam şi prin centru – „Doar zece minute şi Steaua o răpune pe Chelsea pe Naţional Arena […] O victorie măreaţă în faţa englezilor”. Mă aştept din când în când ca Mihai Viteazu să se urce pe cal, pentru încălzire şi să intre pe teren cu securea (şi-aşa nu făcea Tănase nimic). Ne mai plângem un pic de gazon, comentatorii deja umflă visele echipei româneşti şi (uimitor) implicit ale naţiunii române, se termină meciul. Oamenii din jur îşi scot telefoanele şi încep să îşi sune prietenii/fraţii/duşmanii. Mă simt ca la revelion. Naţiunea română a mai urcat o treaptă pe scara mândriei. E o nouă demonstraţie că românii nu sunt aşa cum zice toată lumea, că putem şi noi să facem ceva. E clar, ăsta nu e un moment clasic de comiseraţie (cum ar zice un amic pedant), dar ar fi fost dacă luam bătaie (bine că n-am jucat cu ungurii sau cu bulgarii!).
Cică sportul ne uneşte – poate că da, pe suporterii aceleiaşi echipe. În rest e clar că e făcut pentru disputarea unor bătălii care nu se mai pot da cu ghioaga ca pe vremuri. Acum ne trebuie şi un arbitru, ca să nu mai zică fiecare după aia în istoria naţională ca a bătut pe Naţional Arena sau pe Stamford Bridge (desigur, încă există metafore de genul „dacă dădeam mai multe goluri decât ei, îi băteam. În rest am fost mai buni”). Suporterii se împart odată cu orgoliile şi miturile naţionale. Se adaugă şi puţin folclor contemporan cu limbaj emfatic de comentator isteric şi iese mai ceva decât Rovine sau Posada (vă daţi seama, stelişţii români i-au RĂPUS pe englezi). Aştept returul – o să-mi iau şi un steag şi poate nişte artificii să sărbătoresc triumful naţiunii române.
