Nu ţin cu Steaua, nu sunt român

Când am auzit că stadionul ”23 august” se va demola, am simţit o uşoară strângere de inimă. Din două motive. Primul era unul de ordin nostalgic. Am locuit mai mult de douăzeci de ani la două staţii de tramvai de parcul sportiv ”23 august” şi îl ştiam ca pe propriile buzunare. Acolo jucam fotbal cu copiii din blocul meu, tot acolo jucam badminton şi altele, acolo am învăţat să merg cu bicicleta şi, fireşte, acolo am mers la meciuri de fotbal. Am fost la nu-mai-ştiu-câte meciuri ale echipei naţionale, la cuplajele inter-bucureştene – am fost acolo în 1985 la celebrul cuplaj în care s-a înregistrat recordul de asistenţă de 100.000 de spectatori –, şi la meciurile pe care Dinamo le-a jucat acasă în Cupa Campionilor Europeni în sezonul 1982-1983. Mai târziu, acolo mă duceam cu colegii şi colegele de liceu, când chiuleam de la ore. Ştiu, era stadionul pe care Nicolae Ceauşescu şi-a organizat cele mai grandioase spectacole omagiale. Dar ”23 august” era stadionul meu şi al prietenilor mei, la nivel mental diferit de cel al lui Ceauşescu. ”Hai să mergem în «23»”, ne îndemnam unii pe alţii şi plăcerea statului în gaşcă ori a datului cu piciorul în minge era garantată.

Al doilea motiv era suspiciunea că noul stadion, devenit ”arenă”, nu va mai fi atât de prietenos cu publicul care nu dorea să participe la evenimentele găzduite de el, cu cei care doreau pur şi simplu să se plimbe. Şi am avut dreptate. De când a apărut ”Arena Naţională”, parcul dimprejur a devenit ”zonă interzisă”. Nu mai poate fi traversat de la un bulevard la altul şi nu te mai poţi plimba prin el aşa cum făceam pe vremea lui ”23 august”. De la distanţă, se vedeau cel mai bine instalaţia de nocturnă şi verdele copacilor impunători de pe coasta stadionului care creaseră o mică junglă. Trecuseră mai mult de două decenii de când nu mai călcasem pe stadion şi eram curios să ştiu cum arată acum. Acesta a fost şi motivul pentru care, joi pe la prânz, când am primit un telefon care îmi oferea un bilet la meciul Steaua – Chelsea, am dorit să văd moştenitorul stadionului din copilăria mea. ”Există un dezavantaj”, mi-a spus vocea feminină care îmi oferea biletul, ”ai loc în mijlocul galeriei lui Chelsea”.

După 1989, pasiunea mea pentru fotbal s-a diminuat constant ajungând actualmente aproape de zero. Dar supraexpunerea echipei Steaua, datorată nu numai performanţelor ei indiscutabile, ci şi excentricului patron Gigi Becali, mi s-a părut mereu că are ceva deşănţat. Cei mai mulţi dintre puştii care joacă fotbal prin parcuri sau printre blocuri au echipamente cu însemnele Stelei. Există suporteri ai Stelei în toate oraşele României – asta este încă o ciudăţenie pentru mine, cum de o echipă bucureşteană poate avea susţinători în alte oraşe, în dauna echipelor locale. Şi mai există atitudinea prostelistă a jurnaliştilor sportivi care intră în aceeaşi transă admirativ-fanatică a suporterilor. Toate acestea la un loc m-au făcut să-mi amintesc de partidul-stat, de conducătorul unic al partidului şi statului, de cultul personalităţii. Comunismul era încarnarea teoriei Unicului, iar Steaua, născută asemenea majorităţii echipelor româneşti de fotbal de acum în timpul totalitarismului, era din anii 1980 echipa-stat a fotbalului românesc. Ea şi-a păstrat până azi titlul de echipă-stat, mai ales că are în trecutul ei de jucărie a lui Valentin Ceauşescu legitimitate la acest titlu. Mai ales după ce echipa naţională a fost confiscată de Steaua şi a jucat o bună parte din meciurile sale pe stadionul Ghencea.

Alergia mea la clişee şi unanimităţi m-a făcut ca în rarele momente de contact cu fotbalul să mă declar împotriva echipei-stat Steaua. În setul de valori imaginat pe plaiurile mioritice, dacă eşti român adevărat, atunci trebuie să ţii cu Steaua pentru că are cele mai bune performanţe. Un alt criteriu pentru care ai fi suporterul altei echipe te face ridicol ori demn de milă. Dacă ţii cu adversarii străini ai Stelei în meciurile internaţionale – căci trebuie să fim, aşa cum ne învaţă şcoala şi presa, de partea a tot ceea ce este românesc, în detrimentul alogenului, deci de partea echipelor româneşti în cazul de faţă –, înseamnă că eşti fie un ciudat, fie un invidios. Sau, cum spunea Ion Ţiriac pe 14 noiembrie 2012, fie un cretin: ”eu nu sunt omul care să blesteme Steaua când Dinamo joacă prost. Steaua este echipă românească, ar trebui să fii ingrat, dacă nu chiar cretin, să negi asta.” Omul de afaceri a plusat după victoria Stelei în meciul cu Chelsea de la Bucureşti, dar a făcut-o în conformitate cu ideologia românismului hegemon: „sper ca România să-l bată pe Abramovici. E o mare victorie, să sperăm că şi la Londra va fi la fel”.

Am pornit spre locul întâlnirii şi la primul filtru am luat contact cu vigilenţa Jandarmeriei române. Politicos, jandarmul mi-a spus că nu pot intra dacă nu scap de acumulatorii de rezervă ai camerei foto, deoarece îi pot arunca pe teren şi răni jucători. Am încercat să-i explic că sunt acumulatori de 2800 mA, Varta, şi nu am de gând să fac asta sub nicio formă. Nu l-am convins, şi am fost nevoit să-i ascund în spatele unui gard.

Am trecut şi de al doilea filtru, am intrat şi am ajuns în sectorul unde aveam locul, pe inelul de sus. Un steward s-a proptit în faţa mea, m-a privit şi m-a întrebat: ”Bulgaria?” ”Nu, România” i-am răspuns eu. ”A”, zice el, ”aici e sectorul suporterilor englezi, n-aveţi voie”. Nici la acest cerber nu am avut succes, aşa cum n-am avut nici în cazul jandarmului, în a-mi susţine punctul de vedere. Am coborât la inelul de jos şi m-am aşezat unde s-a nimerit. Cum mai erau două ore până la începutul meciului şi lume foarte puţină, am început să admir locul unde de atâtea ori în copilărie şi adolescenţă mi-am consumat emoţiile sportive. Era un alt stadion, mai potrivit aşteptărilor iubitorului român de fotbal, era altul, care nu avea nimic în comun cu cel care dispăruse.

După ce am fost ridicat de mai mult de 10 ori de pe diferite locuri pe care mă aşezasem, ca şi de pe scări şi de pe culoarul dintre tribune, şi cum începutul meciului se apropia, m-am indignat şi m-am dus înapoi la sectorul rezervat englezilor de unde mă alungase stewardul. Un alt steward, văzând revolta mea că nu îmi găseam un loc unde să stau, mi-a zis că dacă vreau să risc, mă pot duce acolo unde aveam loc, adică în mijlocul englezilor. Şi am făcut-o fără să clipesc.

Britanicii sosiseră în număr mai mic la Bucureşti, mulţi îşi rezervaseră bilete pentru o călătorie la Amsterdam, unde bănuiau ei că echipa lor favorită va juca după că Ajax învinsese pe Steaua cu 2-0 în meciul tur. În uralele întregului stadion, meciul a început. Englezii, rezervaţi, unii însoţiţi de prietene sau soţii, puţin ameţiţi, oftau când steliştii se bucurau şi invers. Vreo doi-trei, graşi, tatuaţi, stăteau lângă cordonul de stewarzi şi făceau semne obscene către galeria stelistă din care vreo câţiva au răspuns ”chemărilor” lor şi s-au îndreptat spre ei. Simţul datoriei peste măsură de prompt dovedit de stewarzi a inhibat apetitul celor două tabere pentru o confruntare ”bărbătească”. Am intrat în vorbă cu doi englezi care s-au mirat de locul meu între ei. Le-am explicat că aceasta se datorează mai puţin curajului meu şi mai mult confuziei în privinţa locului primit, dar şi de adversitatea pe care o am faţă de echipa-stat a României. Râzând, m-au asigurat că echipa lor o va învinge pe Steaua. Din galeria lui Chelsea am văzut şi golul Stelei dintr-un penalty pe care numai arbitrul l-a văzut şi la care nu m-am bucurat. Am fost, astfel, în asentimentul companionilor mei de conjunctură. Nu am pălăvrăgit prea mult cu englezii taciturni care, la finalul meciului, m-au asigurat din nou că Chelsea o va învinge pe Steaua la Londra în meciul retur şi voi fi astfel răzbunat. Păreau destul de convinşi, ceea ce contrasta cu pesimismul meu afişat.

Am părăsit Arena Naţională cu gândul că dacă aş fi plecat din România după mineriada din 13-15 iunie 1990 sau după multele ocazii pe care regimul fesenist mi le-a oferit până în 1996 şi aş fi locuit acum la Londra, poate că aş fi mers pe Stamford Bridge pe 14 martie 2013 la retur, nu numai pentru stadion. Unde aş fi ţinut cu Steaua, aşa cum vor ţine suporterii lui West Ham United, Queens Park Rangers, Arsenal ori Tottenham.