Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.
Cu un buget spectaculos de 1,5 milioane de dolari, ”România neîmblânzită” este documentarul care a impresionat și emoționat în ultimul an și jumătate. Alex Păun, producător și co-scenarist al peliculei, detaliază, în cadrul interviului de mai jos, sensurile prezenței publice a unui produs cultural de înalt ținută. Filmările pentru acest film documentar au durat 12 luni și la ele au participat 22 de cameramani.
Cum este trecerea de la filosofie la cinematografie?
Cum mi-ar sta mie, dle Pătrășconiu, să accept presupoziția flatantă, dar neadevărată a întrebării dvs.? Realitatea este că nu sunt nici filozof (deși reflectez în chip natural la unele chestiuni de etică, epistemologie sau teorie politică), nici cineast (chiar dacă, lucrând la România neîmblânzită, am învățat enorm despre cum arată șantierul unui film). Prefer să vă răspund altfel.
Știți care e unul dintre lucrurile la care m-am gândit mult în anii din urmă? La diferența dintre felul în care ia naștere un film și felul în care ia naștere o operă literară, plastică sau muzicală. La tipul de efort creator presupus de fiecare dintre aceste arte. Un roman, dacă ne gândim, are întotdeauna un singur autor. Romancierul decide cum se cheamă cartea, câte pagini are, în ce ordine intră în scenă personajele, cum se deapănă intriga, ce tăietură stilistică au frazele, în ce deznodământ se varsă întreaga poveste. Pe ogorul său artistic, scriitorul e un stăpân absolut. Nu altfel stau lucrurile în cazul picturii. Un tablou este, de la un capăt la celălalt, creația unui singur om, a unui singur individ. Pictorul decide ce pânză folosește, pe ce șevalet o fixează, cum amestecă culorile, cum dispune umbrele, în ce echilibru compozițional stau diferitele elemente ale tabloului, ce nume va purta, la sfârșit, întreaga lucrare . Tot astfel se întâmplă, nu mai e nevoie să spun, în cazul muzicii. Compozitorul hotărăște de unul singur câte minute va avea piesa pe care o scrie, ce motive și teme dezvoltă aceasta, în ce tempo curg notele, pentru ce instrumentiști e scrisă partitura, ce tip de emoție (bucurie, melancolie, seninătate, entuziasm, disperare) trebuie să depună bucata muzicală, odată cântată, în sufletul ascultătorului.
Ei bine, cu exemplele de mai sus în minte, gândiți-vă cât de diferit arată lucrurile în bucătăria unui film! La sfârșitul oricărui lungmetraj, vedem o listă enormă de persoane care, într-un fel sau altul, au contribuit la realizarea sa. Vechi sau nou, documentar sau artistic, bun sau prost, orice film defilează dinaintea noastră cu această trenă auctorială debordantă; un cearșaf nesfârșit de nume, o înșiruire onomastică fluvială. Mi se va spune, desigur, că nu toate persoanele de pe acea listă sunt la fel de importante. Că patru-cinci inși au foarte multă putere, în vreme ce restul respectă o linie de acțiune trasată de alții. Mi se va spune, de asemenea, că, în cazul așa-numitului film de autor, regizorul are o autoritate aproape monarhică și că poate oricând să exclame, ca un Ludovic al XIV-lea al cinematografiei, „Le film, c’est moi“. Sigur, asemenea nuanțe merită făcute. Dar diferența, în tot ce are ea mai important, rămâne: la un roman, un tablou sau o simfonie lucrează un singur om; la un film lucrează mai mulți oameni. În literatură, pictură sau muzică, arta e ectoplasma unui singur suflet, proiecția unei singure individualități; filmul este o creație colectivă.
Rezultatul? Ei bine, rezultatul este unul la care am tot meditat cu ocazia proiectului România neîmblânzită. Dacă în cazul unui roman (sau al unei picturi, sau al unei piese muzicale), toate meritele și scăderile produsului final sunt legate de numele unui singur om, în cazul unui film lucrurile arată ceva mai nebulos. Nu e clar cine ce merite are, nu e clar cine ce vinovății are. Sau, ca să fiu mai precis, reușita extraordinară a unui membru al echipei se răsfrânge și asupra celorlalți, după cum eșecul notabil al unuia se distribuie pe umerii tuturor. Ca să vă dau un exemplu, coloana sonoră din România neîmblânzită este originală și a fost scrisă, anume pentru filmul nostru, de o englezoaică extraordinar de talentată. Oricine a văzut documentarul a putut remarca câtă descărcare de frumusețe e în această muzică, ce artilerie de șarm a pus la bătaie compozitoarea Nainita Desai. Unele piese sunt dramatice, cu o percuție nemiloasă, adaptată perfect scenelor violente; alte piese sunt delicate, suave, caligrafiate parcă pe boabe de orez. Unele melodii, grandilocvente, wagneriene, fac pereche cu panoramele din Carpați și Delta Dunării; alte piese, „camerale“, însoțesc cadrele mai strânse, imaginile de detaliu, microscopia presupusă de anumite scene. Una peste alta, coloana sonoră e o reușită nemaipomenită, care sper că va avea un destin și dincolo de asocierea cu filmul. Dar ce merit am eu pentru această muzică? Ce merit au regizorul și ceilalți membri ai echipei pentru felul în care a ieșit coloana sonoră? Putea foarte bine să fie un eșec. Sau o reușită mai modestă. Faptul că muzica sună grozav a tras în sus întregul film, tot așa cum l-ar fi tras în jos, în caz de eșec. Și așa se întâmplă cu toate componentele unei creații cinematografice: regie, scenariu, imagine, sunet, montaj etc. Fiecare muncește după puterile și ambiția lui, iar rezultatele sunt puse laolaltă într-un produs unic, unde părțile bune le trag în sus pe cele proaste, iar părțile proaste le trag în jos pe cele bune. Ceea ce numim valoarea unui film este media la care se stabilizează acest complex joc de plusuri și minusuri. Iar observația e cu atât mai valabilă în cazul unui film documentar — de vreme ce, într-unul de ficțiune, totul se turnează într-un mediu așa-zicând artificial, unde mâna forte a regizorului poate controla mai strict întregul efort.
Unde se găsește România neîmblânzită? Nu întreb într-un sens sens comercial…
Este o întreagă dispută, între specialiști, cu privire la ceea ce înseamnă noțiuni precum „pădure virgină“, „sălbăticie“, „semi-sălbăticie“ ș.a.m.d. Ca în toate domeniile, terminologia proliferează și aici cu o anumită lipsă de umor. Un răspuns tehnic ar suna, totuși, cam așa: România neîmblânzită e în toate acele puncte de pe hartă în care oamenii ajung mai greu sau deloc. Acolo unde accesul dificil a făcut imposibile turismul (de orice fel) și exploatarea (fie și măruntă). Un răspuns mai destins ar suna, probabil, așa: România neîmblânzită este peste tot unde natura e lăsată, cât de cât, să-și dea în petic. Să respire liberă, să-și administreze singură ecosistemele, să-și exfolieze splendoarea.
Vă așteptați să fie un așa de mare succes? Nu întreb dacă vă doreați…
România neîmblânzită este, într-adevăr, unul dintre cele mai populare filme documentare (românești sau străine) intrate în cinematografele autohtone în ultimii 30 de ani. Dacă mă așteptam? Vă mărturisesc, cu toată modestia, că da. Întâi, pentru că un astfel de film nu se mai făcuse la noi (mai cunoașteți vreun lungmetraj de cinema despre natura din țara noastră?). Apoi, pentru că știam ce campanie publicitară viguroasă pregătește compania ce se află în spatele proiectului (Auchan România).
Dar la aceste două argumente aș adăuga și unul mai general. În ultimele decenii, cultura română a acumulat o tradiție tot mai impozantă a filmului de autor. Sunt deja 20 de ani de când, în mod sistematic, peliculele de artă de la noi ajung la festivalurile cele mai glamoroase, câștigă premii (inclusiv Palma de aur, la Cannes), entuziasmează critica, fac școală. De obicei, aceste producții sunt însă minimaliste (fără muzică, fără efecte vizuale, fără imagine tratată calofil, fără joc actoricesc apăsat, fără replici scânteietoare etc.) și mizerabiliste (povești sumbre, limbaj licențios, decoruri de mahala etc.), ceea ce face ca publicul obișnuit din țară să nu le guste. Oamenii se mândresc, desigur, cu succesele lor internaționale, dar puțini dau în brânci să le vadă. Prinși între oferta hollywoodiană (plină de plusuri și minusuri) și oferta autohtonă mai nouă (plină și ea de plusuri și minusuri), cinefilii preferă, adeseori, să stea acasă. Sau să aștepte un alt tip de film, să jinduiască după o ofertă cinematografică nouă. Cred că această dorință de altceva, tot mai consistentă în ultimii ani, e o explicație și pentru succesul de casă pe care, în 2018, l-au avut Moromeții 2 și România neîmblânzită. Oamenii prețuiesc toate tipurile de filme, dar vor să mai vadă și altceva decât lucrurile cu care s-au tot obișnuit, vor să știe că mapamondul nu se reduce la vile americane somptuoase (în care oamenii se măcelăresc cu mitraliera) și la garsoniere mizerabile din Vaslui (unde bătrânei triști își numără banii de medicamente).
România neîmblânzită e un film cu un buget spectaculos. De ce merită să investești atâția bani într-un film? Întreb pentru un prieten, nu pentru mine, căci eu am văzut de vreo 5-6 ori acest documentar, și spun că merită!
Când o personalitate ca Oana Pellea îți spune că filmul i se pare „divin“, nu ai cum să simți că ți-ai pierdut vremea. Când un intelectual îndeobște măsurat ca Emil Hurezeanu îți trimite o scrisoare înaripată și îți zice că documentarul e „o realizare magistrală“, nu poți să te uiți în urmă și să regreți efortul. Când oameni de toate vârstele și condițiile îți spun că au văzut filmul de mai multe ori, că au plâns, că o anumită secvență le-a rămas ștanțată în minte, că au recomandat documentarul în stânga și în dreapta, toată cazna e răsplătită.
Care parcurs apreciați că a fost mai bun pentru acest film: cel național sau cel internațional?
Dincolo de România, filmul a fost deja proiectat în peste 20 de țări — din Statele Unite în Indonezia, din Africa de Sud în Finlanda, din Olanda în Columbia, din Estonia în Afganistan. În Marea Britanie, una dintre proiecții a fost găzduită de prestigioasa BAFTA (The British Academy of Film and Television Arts). În Cuba, documentarul a fost difuzat la una dintre televiziunile publice. Un festival din Peru a programat filmul de șase ori (inclusiv la Cusco, oraș alpin aflat la o altitudine de 3400 de metri, fostă capitală incașă), în vreme ce un festival din Japonia a organizat șapte proiecții (la Tokyo, Kyoto, Hiroshima și Fukuoka). La Amman, pe 19 septembrie 2018, România neîmblânzită a deschis a 30-a ediție a Festivalului de Film European din Iordania. În Bosnia și Herțegovina, prin oficiul extraordinarei noastre misiuni diplomatice de acolo, peste 500 de elevi bosniaci au văzut documentarul, într-o serie de proiecții organizate la Sarajevo și în alte câteva orașe.
Sunt, apoi, premiile internaționale pe care, încet-încet, pelicula le strânge. În iunie 2019, ne-am văzut distinși la Deauville Green Awards (un festival unde concurează, în fiecare an, sute de producții cu un pronunțat mesaj moral), iar o lună mai târziu am avut bucuria să căpătăm un premiu la NaturVision, în Germania (acesta fiind, la nivel mondial, unul dintre cele mai profilate festivaluri de film documentar despre natură).
Dacă asemenea galoane sunt mai importante decât reușitele naționale? Nu mă încumet să compar. Și unele, și altele ne bucură mult.
Apropo: România neîmblânzită de cine/ de ce?
N-aș face hermeneutica titlului. El înseamnă, pur și simplu, România naturii de dincolo de orașe, România plantelor și animalelor, România stihiilor. Nimeni nu a dorit să transmită, prin această sintagmă, un mesaj subtil.
Nu vă ascund, de altfel, că lista de titluri imaginate de noi a avut, la început, aproape 60 de intrări. Documentarul putea foarte bine să se numească altfel. Cele mai multe propuneri (în jur de 50) îmi aparțineau, restul venea de la ceilalți membri ai echipei. Unele titluri erau poetice, vibrante, cu un focos liric menit să explodeze pe afișul filmului. Altele erau mai cuminți, mai pedestre, cu ambiția de a trimite cât mai descriptiv la ce conține documentarul. Din totalul de 60 de propuneri, 50 au picat extrem de repede. Apoi, încă opt. Bătălia adevărată s-a dat, la final, între două titluri: unul foarte expresiv, dar care nu includea în compoziția sa cuvântul „România“, și unul ceva mai puțin păstos, dar care conținea acest cuvânt. Șefii companiei Auchan au decis, după câteva săptămâni de reflecție, că numele țării era important în titlu, așa că am rămas la varianta știută.
Cineva m-a întrebat la un moment dat de ce n-am recurs la mai simplul „România sălbătică“, după modelul atâtor și atâtor filme despre natură. Și, într-adevăr, catalogul cinematografic universal este plin de titluri care trăiesc din simplitatea robustă a acestui cuvânt: Spania sălbatică, Brazilia sălbătică, India sălbătică etc. Adevărul este însă că „România sălbătică“ nu s-a aflat nici măcar în lista inițială cu 60 de propuneri. Întâi, tocmai pentru că ar fi fost mult prea banal. Apoi, pentru că, în limba română, cuvântul „sălbatic“ are o semantică bogată, nu toate conotațiile fiind liniștitoare.
Ar fi bine sau ar fi păcat să fie îmblânzită?
Eu cred în blândețe. E bine ca oamenii să devină cât mai blânzi, să lepede treptat solzii animalității. Cât despre natură, socot că ei îi stă tot atât de bine sălbătică, pe cât îi stă omului bine să fie îmblânzit, cizelat, domolit de civilizație. Evident că, dacă este să reflectăm mai în adâncime, realizăm repede că orice elogiu adus sălbăticiei naturale trebuie să cunoască niște limite. Fiarele pădurii își pot face rău unele altora, după cum ele îi pot face rău omului. Dar vă propun să nu abuzăm de subtilitate. Vă propun să rămânem la această imagine generală a separării puterilor în cosmos: oamenii cu blândețea, vietățile cu sălbăticia. Oamenii cu bunătatea și înfrânarea, necuvântătoarele cu forța. Unii, afirmându-se prin reținere și autoșlefuire, celelalte — prin descătușare. Fiecare, deci, cu halca lui de univers.
Ce fel de Românie e România neîmblânzită: veche, modernă, tradițională, (i)reală, violentă, enervantă, inutilă?
Există lumea omului și există lumea naturii. Nu le-aș amesteca, pentru că ajungem să alunecăm pe cuvinte și să ne înglodăm în confuzii. Personal, nu aș filozofa mai mult decât am făcut-o deja.
Cum se face un asemenea film? De ce e nevoie, în zona soft să zicem așa, pentru o producție precum aceasta?
Este nevoie de bani (aparatura costă, deplasările costă, totul costă) și este nevoie de profesioniști (adică de talente exersate, de oameni care au drept meserie zilnică filmul documentar despre natură). Dacă bani putem admite că se mai găsesc, cu profesioniștii e o discuție mult mai complicată.
Nu-i așa că ați întâlnit și dvs. oameni care regretă că filmul România neîmblânzită nu e făcut de români, de valahi de-ai noștri? Trebuie să recunosc că eu, ori de câte ori am auzit această întâmpinare (formulată fie cu năduf, fie acuzator), m-am umplut de amuzament. Întâi, pentru că sunt destui români care chiar au avut o contribuție importantă la documentar. Marius Chivu, filologul care a tradus scenariul din engleză în română, nu e londonez. Victor Rebengiuc, vocea uneia dintre cele două versiuni ale peliculei, nu s-a născut la Bristol. Sunetiștii studioului în care domnul Rebengiuc și-a înregistrat vocea nu sunt englezi. Biologii care au verificat acuratețea informației științifice puse la bătaie de film sunt din Cluj și București. Destule dintre deciziile strategice privitoare la film (de pildă, cum trebuie să arate mesajul din final) au fost luate în România. Zecile de persoane (ecologiști, cercetători, documentariști, călăuze) care au ajutat cameramanii englezi pe teren nu au fost importate de peste Canalul Mânecii. Eu însumi, dacă îmi permiteți să mă adaug pe listă, vorbesc mai curând munteneasca decât British English. A ignora munca tuturor acestor oameni este aventuros. Ei sunt români, au muncit considerabil, efortul lor nu poate fi șters cu buretele.
Dar răspunsul adevărat la întâmpinarea cu filmul „făcut de străini“ e altul, iar el are legătură cu ceea ce mai sus am numit profesioniști, talente exersate. Își imaginează cineva că documentarele despre natura din Vietnam sunt făcute de vietnamezi? Sau că cele despre Columbia sunt făcute de columbieni? Sau că documentarele despre Bulgaria sunt realizate la Sofia? Ideea că fiecare națiune își face filmele ei este comică și ține nu doar de ignoranță, ci și de o fudulă prejudecată naționalistă (sindromul „fiecare cu bătătura lui“).
Adevărul e că, în această lume, numai câteva popoare au o tradiție zdravănă a filmului documentar despre natură. Sunt americanii, sunt englezii, sunt francezii, poate încă și alții. Ce înseamnă o tradiție zdravănă? Înseamnă o comunitate de sute de oameni care numai cu așa ceva se ocupă de dimineața până seara și din ianuarie până în decembrie. Înseamnă zeci sau sute de documentare lansate în fiecare an. Înseamnă catedre de profil la universitățile de film. Înseamnă decenii de continuitate. Înseamnă existența a mai multe școli de gândire despre cum trebuie să arate un film documentar despre natură. Înseamnă oameni care, de tineri, au descoperit că sunt pasionați de sălbăticie și au văzut mii de filme de gen, au avut maeștri, au experimentat. Înseamnă case de producție numeroase, care concurează între ele. Înseamnă că peliculele sunt în mod sistematic recenzate și premiate. Înseamnă, în fine, că oricine vrea să facă un documentar bun despre natură apelează în mod instinctiv la tine, nu la altcineva. Ei bine, trebuie spus că, dacă îți iubești țara și vrei s-o pui în vedetă, apelezi la profesioniști veniți din asemenea culturi, nu la o mână de vâlceni entuziaști. Un film nu se face cu bune sentimente, ci cu profesionalism. Se lucrează cu pricepere, nu cu mâna la inimă. Cu meseriași, nu cu elanuri tricolore. Evident, ar fi o mare eroare să sugerăm că în România nu există profesioniști izolați, oameni talentați și care s-au format de unii singuri. Cu unii dintre ei am lucrat și noi. Tot ce spun e că o comunitate precum cea de mai de sus, cu zeci de ani de tradiție și cu un întreg ecosistem cultural în jur, nu există. Din păcate.
Care apreciați că este valoarea supremă a filmului? Știu că, „pe persoană fizică“, dumneavoastră considerați că frumusețea nu este valoarea supremă?
România neîmblânzită are defecte (pe care i le știu mai bine decât oricine) și calități (pe care, de asemenea, le pot numi cu ușurință). O calitate esențială este, poate, echilibrul compozițional. Filmul are o dimensiune științifică (informații despre mamifere, păsări, pești, reptile, insecte, plante), o dimensiune artistică (imagini, muzică, o narațiune cu alură literară) și o dimensiune morală (apelul, implicit pe parcursul întregului film și explicit în minutele de final, la grijă ecologică). Meritul lui Tom Barton-Humphreys, regizorul și scenaristul României neîmblânzite, este că a așezat în cumpănă aceste componente ale documentarului, astfel încât niciuna dintre ele să nu prevaleze fatal asupra celorlalte. Filmul nu e mai degrabă științific decât artistic și nu e mai degrabă moral decât științific. Te amuzi, te informezi, te îngrijorezi — toate în aceeași măsură.
De ce sunt așa de puțini oameni în film? Sau sunt așa, de fapt? Așa de puțini, vreau să spun…
Vă răspund scurt: filmul este despre mere, nu despre pere. Când o să facem un documentar despre societatea românească (iar nu despre natura din România), vă asigur că nu vom pierde prea mult timp cu secvențe despre furnici, moruni și acvile.
Ce ancore/ implicații/ aluzii are România neîmblânzită? Mă gândesc că, din start, sunt totalmente de exclus implicațiile politice, nu?
Titlul documentarului nu are nicio conotație politică. Conținutul documentarului, el, are unele implicații morale sau ideologice; dar nici acestea nu sunt direct politice.
Vedeți necesitatea unui film „în oglindă“ — România îmblânzită?
Nu știu dacă e nevoie de o asemenea replică. Ceea ce știu însă sigur e că românii ar trebui să se laude mai puțin cu natura în mijlocul căreia trăiesc și mai mult cu civilizația pe care reușesc să o dureze. Ce merit avem noi că pădurile din Munții Carpați sunt pline de ecosisteme efervescente? Ce merit avem că Delta Dunării pululează de viață? Ce merit avem că văzduhul e plin de păsări și că apele mustesc de pești? Nu ar fi prezumțios din partea oamenilor să asume vreun merit pentru toate aceste miracole ale naturii? România neîmblânzită există, este miraculoasă și trebuie să ne bucurăm de ea — dar nimic din minunăția ei nu poate fi trecut, ca merit, în contul nostru. Nu România neîmblânzită, adică natura, e lotul pe care trebuie noi să-l lucrăm, ci România îmblânzită, adică societatea. Și nu vă ascund că aceasta e o mai veche durere a mea. Când vine vorba să se identifice cu ceva, să se prezinte dinaintea celorlalte națiuni, să se fudulească nițel, românii se refugiază în râu și ram. Ca și cum ei au creat râul și ramul și ca și cum, în materie de civilizație, ei nu au nicio izbândă de raportat. Eu socot că o națiune matură își trece pe cartea de vizită nu viețățile pădurii, ci marile sale victorii de civilizație: orașe splendide, drumuri eficiente, moravuri blânde, o economie prosperă, curaj și demnitate la vremea războiului, arte înfloritoare, științe înaintate, judecători drepți și doctori pricepuți, școli conduse de pedagogi luminați, o viață politică liniștită, în care respectul pentru fiecare persoană umană în parte e garantat de legi, instituții și datini. Noi trebuie să începem să defilăm în lume și cu România îmblânzită, nu doar cu România neîmblânzită. Aceasta din urmă este glorioasă cu de la sine putere și e suficient să te duci în mijlocul ei și să o filmezi, pentru a te alege cu un documentar reușit. Întrebarea este ce facem cu România îmblânzită: există această Românie? O putem edifica în viitor? Știm cum o vom face?
notă: interviu publicat în nr 8/2019 al revistei RAMURI.
