Premiul UE pentru Literatură 2016

 

  • Acum autorul are 33 de ani, dar când a publicat ”Sfârșitul singurătății” era și mai tânăr. Trebuie să o fi scris cînd trecea de la 30 spre 31 de ani.
  • Invoc vîrsta pentru că nu e deloc puțin lucru să scrii așa de bine, cu o înțelegere atît de adîncă a vieții, a oamenilor la o vîrstă la care, de regulă, mai e mult loc pentru a acumula experiență și înțelegere.
  • Îl cheamă Benedict Wells. E scriitor german, autor – până acum- a patru romane.
  • Pentru penultimul, cel invocat la începutul acestui text – ”Sfîrșitul singurătății” – a primit Premiul Uniunii Europene pentru literatură în 2016. Cartea a apărut relativ de curînd și în limba română, în prestigioasa seria ”Actual” a colecției ”Biblioteca Polirom” coordonată de BAS (Bogdan Alexandru Stănescu), traducerea fiind asigurată, din limba germană, de Gabriela Eftimie
  • A propos: în 2013, unul dintre cîștigătotrii acestui premiu paneuropean a fost Ioana Pârvulescu.
  • Un sumar al textelor Ioanei Pârvulescu publicate pe Lapunkt, aici: https://www.lapunkt.ro/author/ioanap/
  • Scurt de tot: Premiul Uniunii Europene pentru literatură conferă recunoaștere unor tineri scriitori din Europa aflați în curs de afirmare.
  • Cum spuneam, în 2016, unul dintre laureații a fost germanul Benedict Welles, cel despre care în ”Literatur Spiegel” s-a scris, a propos de remarca mea de mai sus legată de vîrsta sa, oarecum fragedă pentru un scriitor de proză amplă, că ” deși e abia trecut de treizeci de ani, Benedict Wells scrie ca un profesionist, înțelept și plin de dragoste față de personajele sale”
  • Spre degustare, pentru a vă face o idee despre cum scrie acest autor german, iată un citat scurt: ”cînd am intrat în grădină, am încuviințat spre fratele meu. O copilărie năbădăioasă e ca un dușman invizibil, mi-am spus în gînd. Niciodată nu știi cînd o să te atace.”
  • Sau: ”Existăm într-un milion de versiuni diferite ca să nu-i lăsăm nici o șansă vidului, iar prețul pe care îl plătim pentru asta e, din păcate, moartea”. coperta Benedict Wells
  • Sau (dimpreună cu precizarea că acest roman nu e numai sau nici măcar în primul rînd despre moarte): ”Nu vreau să redau tot prăpădul pe care boala l-a făcut în corpul Alvei la sfîrșitul vieții ei. Și nu vreau să descriu în detaliu nici clipele în care și-a pierdut cumpătul și s-a lăst pradă disperării. Aveam impresia că atîrnă deasupra unei prăpastii și că se ține doar cu o mînă de o stîncă, în timp ce boala îi ridica degetele cu forța, unul cîte unul”.
  • Dacă ar fi să spun foarte pe scurt, poate chiar într-o frază, ce m-a impresionat așa de mult această carte a unui, repet (căci o fac cu un sens anume), foarte tînăr prozator de largă respirație, aș risca să formulez fix așa, chiar cu riscul ca formularea mea să fie luată în posesie într-un registru, să îi zic, patetic: pentru că sfârșitul singurătății (nu uitați – formula aceasta dă și titlul cărții!) este acolo unde începe iubirea.
  • De altfel, aceasta este, cred, una dintre evidentele, dacă nu chiar marea pildă către care curge întreaga poveste: că nodurile existențiale teribile se pot desface cu/în iubire, că săgeata bună a timpului trebuie să arate cu vîrful către iubire, că teribila condiție umană – aceea de ființe solitare – este pusă în criză cînd devin ființe solidare și, cu atît mai mult și mai eficient, atunci cînd ajuns să împărtășească diferite forme de solidaritate înaltă, cum sunt cele în care iubirea e și centrul și marginea acestei solidarități.
  • Avem, așadar, odată cu acest roman, ”Sfîrșitul singurătății”, o poveste care se închide cu o dramă care se deschide. E o poveste despre o mare iubire, despre moarte și despre speranța care există, aparent provenind ca din nimic, după ce moartea lovește necruțător.
  • Să îl punem pe radar pe acest scriitor de mare forță și rafinament – Benedict Wells – și să îi așteptăm și alte cărți în limba română!

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *