Interviu Veronica D.Niculescu: „Scriu cel mai mult pe stradă, când merg”

„Cine spune că nu e plină de aventuri viața celui care scrie ore în șir în camera sa nu știe ce vorbește.”  Așa să fie oare?

– Chiar așa este. Rândul acela e începutul autoironic al unei postări despre un mic accident domestic: mă lovisem cu degetul de la picior de măsuța de cafea!… O lovitură fantastică. Am șchiopătat o săptămână. Există, desigur, și multe alte soiuri de aventuri când stai ore în șir în camera ta, dar cum le-aș putea pune lângă un accident atât de cumplit?… (râd!) Sigur, era doar un fel de-a le răspunde celor care mai spun că scriitorii care lucrează în camera lor nu trăiesc. Eu încă n-am văzut scriitor mort care scrie. Când scrii ești mai viu ca oricând! Toate deceniile de experiență de viață se dilată, înfloresc, explodează în moduri nebănuite.

 

Când scrii ești mai viu ca oricând!

 

„Verile sunt pentru traduceri, iernile pentru scris.” De ce?

– E vorba de lumină. Probabil când am scris asta eram într-una din cele două situații: fie blocată într-o traducere vara, fie încântată că scriu, iarna. Dar așa este, verile sunt bune pentru traduceri, iar iernile pentru scris. Am observat că atunci când se scurtează ziua îmi vine și scrisul mai la îndemână. Verile mă irită, nu-mi place căldura, de mulți ani nu mai plec în concedii clasice, vara. Stau acasă, traduc mult, visez la septembrie. Toamnele îmi priesc. Și vremea de acum îmi place foarte mult. Îmi plac serile lungi, îmi place lumina veiozei în cameră când scriu. E o blândețe a toamnei, e liniște, totul e prielnic pentru scris. În schimb, când traduc, sunt bune zilele lungi, luminoase, îmi e absolut necesară lumina naturală dimineață și seara. Am ales apartamentul din București pentru ferestrele largi, luminoase. Locuiesc sus, aproape cu capul în nori. Exclam, precum condorul meu din poveste: „Cât cer!”

 VN 1

Există – în momentul scrierii – acel moment de îndoială, de suspiciune, de blocaj?

– Îndoieli există întotdeauna, mai ales în prima parte a unei cărți. Undeva pe la mijloc de drum lucrurile se așază și povestea începe să te cheme la ea. E semn că personajele-s vii, știu ce au de făcut, trebuie să le asculți, să le ții pe drumul lor, să scrii conștiincios mai departe. Blocaje – cine nu are? E un drum pustiu înainte, o să știi pe unde să apuci, ca să nu rătăcești? Și, apoi, dacă tocmai rătăcirea e povestea cea bună? Apare și oboseala, se impun pauzele, trebuie să încarci nu doar – cum se zice descriind destul de precis ce se întâmplă – bateriile, dar să crească pofta, nevoia de-a spune o poveste. E foarte diferit ce se întâmplă de la o carte la alta. Am scris unele cărți în trei, patru ani, cu pauze în care am tradus alte cărți, dar am scris și o carte într-o lună – m-a lăsat lată, dar se pare că a ieșit bine, a fost o concentrare excelentă. Te cunoști din ce în ce mai bine, de la o carte la alta. Îmi cunosc acum blocajele, știu că sunt temporare și inevitabile, le bat pe spinare, le zic bine, te-nțeleg, fă ce vrei cu mine, fac și eu cu tine ce vreau. E drum accidentat scrisul, n-are cum să fie neted ca-n palmă.

În fond, ce este scrisul? – o alternativă, un fel de lume paralelă, o tentație evazionistă către alte dimensiuni, o refulare, un act intim, un exercițiu de mărturisire, o nevoie ascunsă, un orgoliu de a încerca să decupezi un timp numai al tău?

– Din nou, cu fiecare carte e altfel. Eu simt nevoia să spun povești. Să creez niște lumi. Să mă joc acolo cu personajele mele, și printre ele, cu mine însămi. E viață amplificată, din care ies obosită, cam așa cum ies și actorii din roluri sau copiii din joc. Iar jocul, să nu uităm, e o treabă atât de serioasă! Acum, dacă aș zice că e și-o fugă de moarte, sau mai degrabă o concentrare de viață aici, într-un timp dilatat după cât ne stă în puteri, probabil că s-ar auzi de ici și de colo un hohot de râs. Dar o zic. Măcar pentru aceia care știu exact despre ce-i vorba, fiindcă și ei simt la fel. Ce e scrisul? Ce e scrisul. Dacă ar fi ușor de definit, poate că nu am mai scrie. Eu în scris găsesc, pur și simplu, plăcere. Cum, dacă tocmai am vorbit de oboseală? Simplu. Gândiți-vă din câte alte plăceri nu ieșim transpirați, extenuați. Eu sunt fericită când scriu. E atât de simplu: sunt fericită când scriu. Publicarea, cu expunere, lansări, baluri și balauri, piruete și tot ce mai aduce ea, e cu totul altă poveste.

 

E drum accidentat scrisul, n-are cum să fie neted ca-n palmă

 

Cât de drag sau de apropiat îți poate deveni unul dintre personajele romanului în timpul scrierii? Și cât timp rămâne el în suflet, după terminarea unui roman, există detașare? Este personajul aruncat în lume pur și simplu? Cum se întâmplă, care sunt acele resorturi fine care îl leagă pe scriitor de personajele sale? Cât de mult ați fost apropiată de Miranda? Dar de Isidor?

– Sigur că te atașezi de personaje, trăiești în ele când le scrii replica, dar ești pregătit și să le sacrifici, dacă asta cere povestea. Iată de ce îmi place să scriu cu personaje. Poți să faci din ele orice. Poți să faci cu ele orice. Poți să fii cine vrei. Ești păpușarul, tragi de fire, mai încet sau mai tare, duci mâna la frunte, duci mâna la inimă, înalți privirea spre o fereastră. Sigur că te atașezi, fiindcă ești în pielea lor. Manevrezi personaje dragi și personaje detestabile. Ești fiecare dintre ei, într-o oarecare măsură. Detașarea vine cu timpul, depinde și dacă începi să scrii altă poveste sau te rotești tot privind înapoi. Mi s-a întâmplat ca la anumite lansări, care veneau la ceva timp după apariția cărții, cititorii din sală să știe mai multe despre personaje decât mine. Puneau întrebări concrete, eu nu mai știam una, alta, deși mă laud cu o memorie enervant de bună. Dar ce să fac dacă deja trăiesc în altă poveste acum?

Miranda din „Spre văi de jad și sălbăție” și Isidor din „O vară cu Isidor” sunt probabil cele mai vii dintre personajele mele, probabil și fiindcă ele sunt personajele principale din romane. De ele, într-adevăr, m-am desprins cel mai greu. Sau deloc? „Isidor sunt eu!” aș zice. Mă bucur enorm că nu m-ați întrebat de Serena, fetița care îl salvează pe condorul Isidor. Într-adevăr, povestea pleacă de la Isidor, nu degeaba el este în titlu: pentru el, pentru ideea de cușcă și eliberare și forță a visurilor și a prieteniei am scris cartea. Serena este prea-fericita lui slugă. Iar eu sunt și mai fericita slugă a tuturor acestor personaje care rămân să locuiască pe viață în noi, după ce noi am locuit în ele o vreme.

 

„Singura teamă actuală ar fi aceea că după fiecare carte, întotdeauna, mi se pare că n-o să mai scriu niciodată nimic.” Din ce pornește teama aceasta?

– E cel mai firesc lucru din lume. Când se termină o carte, se termină o lume. Ce poți să mai întrevezi după sfârșitul lumii?

 

„Camera ta. Muzica textului. Ușa închisă. Senzația că tot ce există în rest a dispărut.” – Vă invit să vorbim despre tabuuri scriitoricești. Vi s-a întâmplat să scrieți vreodată în gând, de exemplu, mergând pe stradă?

– Întotdeauna am spus că scriu cel mai mult pe stradă, când merg. Gânditul e foarte important. Nu mă așez să scriu decât când știu cu precizie ce vreau să scriu. Povestea, trasată în minte cap-coadă, un schelet cu destul de multe detalii, se mută într-o agendă. Scriu, desenez, fac scheme și liste. Iată de ce nu cunosc blocajul paginii albe. Cunosc doar străzile goale, unde caut o poveste așa cum alții își caută amicii, dar uneori nu se ivește decât un cântecel, bun și acela. Nu poți scrie tot timpul, nici nu trebuie. Între cărțile mele treceau patru ani, la început. În ultima vreme, le-am mai îndesit. Dar presimt că vine o pauză mai lungă.

VD 2

Cât despre citit „acasă, în camera mea, sprijinită de o pernă, cu lumină bună, cu liniște, cu un creion mic la îndemână.” Care este rolul creionului?

– Subliniez. Am un păhărel plin cu creioane scurte la capul patului. Trebuie neapărat să am un creion la îndemână când citesc. Înainte, păstram cărțile citite intacte. Acum, cu cât îmi e mai dragă o carte, cu cât mi-am procurat-o mai greu, cu cât sunt mai sigură că din casa mea nu mai iese, subliniez, îmi pun semne. Linii, steluțe. Nu scriu pe cărți, doar marchez cu grijă pasaje, expresii. Ajută enorm la recitiri sau la căutări. Iar creioanele scurte sunt practice: nu riști să îți intre în ochi când stai cuibărit cu cartea în brațe. Sunt maestră în a mă faulta prin casă, sunt autoarea și victima celor mai stupide accidente.

Există vreo carte anume pe care o recitiți din când în când? Și dacă da, de ce o recitiți?

– Multe. De ce recitim, cu toții? Pentru că ne trebuie. Pentru că avem nevoie să ne întoarcem în locul care ne-a provocat emoție, plăcere, satisfacție. Mă întorc des la Watt al lui Beckett. La multe dintre prozele scurte ale lui Beckett. La Foc palid. La povestirile lui Cehov. Poate caut acolo, pe lângă banalul fior – nedefinit, căci cred că l-am numit prea în pripă și vag „emoție, plăcere, satisfacție” – acel ceva neclar care face proza colosală, acel ceva ca o răsuflare dintre rânduri, pe care nu poți să pui degetul, nici nu trebuie.

 

Succesul, al unei cărți, dacă există, e ceva ce călătorește prin lume fără tine

 

Cum definiți succesul literar? Este același lucru cu succesul unei cărți?

– Nu știu ce e succesul. M-aș putea strădui, dar n-aș vorbi acum de cifre, de vânzări, de piața de carte de la noi sau din alte țări – cine sunt eu ca să fac asta? Știu însă că e o falie imensă între soarta unei cărți și soarta autorului. Că e dureros să vezi confuzii, chiar făcute cu cele mai bune intenții. Autorul nu-i cartea, ca obiect care plutește în lume într-un anumit moment, deși autorul e fiecare rând și cuvânt pe care l-a scris. Succesul, al unei cărți, dacă există, e ceva ce călătorește prin lume fără tine. O ia într-o direcție, când tu deja ai plecat în alta. Poți fi cel mai trist om din lume când cartea ta e fericită, în vreun top al vânzărilor. E imposibil de vorbit despre succes.

„Biblioteca e întotdeauna ca un turn cu lacăte și cufere, cu bufoni, cu nebuni ascunși în încăperi uitate.” Cum sunt aranjate cărțile în biblioteca proprie: după colecții, preferințe, autori, alfabetic dimensiune sau vecinătăți și complicități?

– Am văzut odată o fotografie, a unui domn care avea un blog despre cărți, și dumnealui spunea ce mult îi place colecția Top10+ de la Polirom, fiindcă se potrivește cu rafturile noi și albe de la Ikea. Într-adevăr, se asortau minunat, alb, roșu, un pic de negru, dimensiune perfectă. (Râd!) Nu, nu am cărțile atât de aranjate în bibliotecă. Le țin ordonat, dar nu am reguli de felul acesta. Am câțiva autori prezenți în rafturi speciale, cu tot ce au scris. Am două rafturi Nabokov, unul Beckett, unde sunt și cărțile despre cărțile lor, la care țin foarte mult, am raftul Kundera și raftul Cioran, și așa și altele, cam tot ce am dintr-un autor stă într-un loc, am și colțuri cu cărți din anumite colecții, important e că găsesc destul de repede ce îmi doresc. Am făcut o selecție masivă când m-am mutat din Sibiu în București. În camera mea de lucru am biblioteca mea, pe un perete întreg și în încă două corpuri de mobilier, iar în sufragerie e biblioteca soțului meu, pe un perete mai mare. Noi ne-am căsătorit când aveam un pic peste treizeci de ani și deja țineam atât de mult fiecare la bibliotecile noastre, încât le-am îngăduit să ducă un trai independent în continuare. Așa că avem și acum biblioteci separate, cu multe dubluri, dar cu și mai multe zone complet diferite. Ne împrumutăm cărți și le tratăm cu respect, ca pe ființe.

VD 3

Care ar fi, după părerea dumneavoastră, cel mai seducător personaj feminin din literatură?

– Nu m-am gândit niciodată la asta. M-a sedus mai degrabă, ca cititor, nenorocirea unor personaje, prăbușirea lor deplină și magică, fără scăpare, strălucirea din prăbușire. Suntem seduși de lucruri atât de diferite… Watt e absolut seducător pentru mine. Dar iată, e seducătoare, la modul cel mai concret, cumplita Martha din romanul Rege, damă, valet al lui Nabokov: îl seduce pe tânărul Franz pentru a-și ucide soțul, într-o poveste despre care Nabokov spune că este cea mai jucăușă fiară dintre romanele lui. Am profitat de întrebare ca să strecor: iată o carte minunată pe care s-ar putea să n-o fi citit încă cititorii acestui interviu. Și mai profit: e seducătoare Hazel Shade, fata cea inteligentă și urâțică a lui Shade, din Foc palid, care se sinucide într-o seară de iarnă. E seducătoare flacăra tânără care arde și se stinge într-un copila care se scufundă într-un lac înghețat, pierzându-se sub gheață. E seducătoare fragilitatea.

„Noi o să vorbim tăcând” – mi-ați spus când v-am propus acest interviu, pentru care vă mulțumesc. În același timp, ați afirmat cândva că „ați vrea să existe acea întrebare, la care răspunsul să fie cea mai firească tăcere.” În ce constă acel „ceva” care e bine să rămână nespus, nemărturisit  și poate doar întrezărit printre rânduri?

– Aș crede că întrebările cele mai potrivite pentru un scriitor sunt cele legate de cărți. Am observat, la întâlnirile din ultimele luni cu copiii, că ei sunt niște cititori extraordinar de atenți, iar curiozitățile lor sunt toate legate de cărți, de poveste, de personaje, de situații. Nici unul singur nu m-a întrebat ceva legat de viața mea, iar asta m-a făcut să mă simt bine între ei. Într-o lume ideală, întrebările sunt despre cărți, fiindcă în fond cărțile le are de oferit scriitorul tuturor celorlalți. Dincolo de asta, când intrăm în viața lui de zi cu zi, linia tremură: este oare interesant de unde își cumpără fructele, la ce oră se trezește sau dacă scrie pe computer ori în caiet, dacă este căsătorit sau nu? Nu știu. Eu cred că ale publicului sunt cărțile, asta avem noi de dăruit, ca autori, însă viețile – ele sunt ale noastre.

Acum două zile ați scris „Dimineață cețoasă, casele sunt vapoare întoarse plutind către gară. Prima sută de pagini din noul meu roman care mă mănâncă de vie.” Am să vă întreb doar atât: este romanul acesta un copil mai capricios?

– Este un animal sălbatic. Nici nu știu dacă vreau să pun șaua pe el, deși mă tot străduiesc.

 

Simfonia animalieră spre vai de jad si salbatie veronica varianta finala 1 veronica-d-niculescu-rosu-rosu-catifea_coperta.indd

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *