Consultările și ruperile

sunt în mod evident două aspecte care domină campania electorală chiar înainte de a fi început. Consultările, în funcție de actanți, dau însă impresia de surdomuțenie și implicit sterilitate, încât te întrebi ce-o fi cu ele (etimologic măcar) ?  Unii lingviști (post)moderni pun sub semnul interogației interpretarea, astfel încât le vom da credit celor din vechime; oricum, își cunoșteau latina mai bine decât noi. Latinii raportau verbul consultare  (după consulere, supin consultum ) –  a consulta cu înțelesul  de a cere o părere, a se sfătui (NU a se sfădi) cu cineva, a examina un izvor pentru a se documenta – la substantivul consul, definit ca fiind „cel ce se sfătuiește cu poporul și senatul”. Deci consultarea era un schimb de opinii, ca de la egal la egal între aleși și alegători și nu o preparativă absconsă între clici pe principiul care e mai rentabilă. Există însă un aspect esențial ce nu poate fi omis: în Roma republicană erau obligatoriu doi consuli (consules) aleși concomitent pe un an de zile în calitate de magistrați supremi ai Statului; erau doi, cu puteri egale tocmai pentru a nu exista tentația toxicei înfierbântări cerebrale  date de o conducere unică. Conducerea armatei era de asemenea împărțită egal între cei doi; dacă unul deceda, cel rămas continua mandatul în calitate de consul sine collega. Echivalentul consulilor fiind azi un singur ales, consultarea nu poate fi decât dezechilibrată: fie dialogul surzilor, fie aranjamente partinice dubioase. 

Tocmai caracterul dubios al consultărilor interpartinice se vădește tot mai clar în ultima vreme prin ruperi de alianțe. Dar indiferent că e a ligamentului, a tendonului, a pungii de apă (totuși benefică dacă nu e prea devreme) anunțând o naștere, ruperea duce direct la latinescul rumpere cu supinul ruptum; Eminescu preferă forma „moale” rumpe, dar în limbajul curent rămâne un verb al stării categorice astfel încât, fideli strămoșilor romani (măcar în asta… ), păstrăm înțelesurile primare  mergând până la „a rupe gura târgului”; înțelegem mai bine de ce ruperea unei alianțe politice (indiferent de consultările prealabile) generează atâta isterie pe de o parte, având în vedere că același rumpere (în afară de a rupe, a sfâșia, a anula, a pune capăt), are și înțelesul de a face să crape de necaz, de ciudă. 

În fond, ruperea alianței – ante sau post electoral – își are firescul ei căci, ne-o spune fostul premier  român, „nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici”; Titu Maiorescu, cert din proprie experiență. Cât despre perversități penibile de genul „X este un prieten al poporului român” sau „Y a fost mereu alături de poporul român”, cu altă ocazie. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *