Spectrul aventurii umane
Carlos Eduardo Maldonado
Dacă antropología învaţă că toată cultura se înţelege pe sine ca fiind centrul universului, nu este mai puţin sigur, în general, pentru această formă particulară a experienţei universului, că este vorba despre cultura umană. Toate războaiele şi iubirile, nenorocirile şi tragediile, eroismele şi iluziile umane se succed, la scară cosmică, pe o bandă pe care fiinţele umane o numesc „realitate”. În mod atavic, realitatea s-a definit dintotdeauna începând cu limita viziunii umane. De fapt chiar în interiorul acestei limite se aştepta atacul tigrului sau al inamicului şi tot acolo se aflau resursele naturale, puii, masculul şi femela, după caz.
Ştiinţa şi filosofia posterioare au făcut partea lor: au construit sisteme şi modele bazate pe forţa percepţiei naturale. În mod simptomatic, reproductibilitatea experimentelor, un criteriu solid ca să vorbim de „adevăr” în ştiinţă, a presupus întotdeauna spectrul realităţii în viziune umană. Nu putea fi altfel.
Cu toate acestea, grosso modo vorbind, începând din secolul XX crescător până în zilele noastre, ştiinţa în general este din ce în ce mai mult contraintuitivă. Adică puterea percepţiei naturale este din ce în ce mai mică pentru a vorbi de „realitate”. Împotriva sărmanului Toma de Aquino, de fiecare dată este mai puţin cert că trebuie să „vezi” ca să crezi, deci lucrurile, fenomenele, comportamentele şi sistemele cu care ne ocupăm zi de zi sunt în mod clar contraintuitive.
Fizicienii de la CERN (European Organization for Nuclear Research) nu au văzut şi nu vor vedea niciodată particulele şi câmpurile de care se ocupă. Ceea ce puternicele calculatoare le arată fizicienilor, matematicienilor şi inginerilor de exemplu, sunt ecuaţii maiestuoase şi programe computaţionale complexe. Acelaşi lucru se întîmplă şi în studiul creierului, al sistemului imunologic, în cosmologie sau în dinamicile sistemelor naturale de exemplu.
„Realitatea” cuprinde, de fapt, un câmp de aproximativ 400 de nanometri din universul vizibil – şi invizibil (ochiului uman). Şi tocmai în această limită se petrec bucuriile şi dramele, plăcerile şi neplăcerile experienţei umane. Or, tocmai în această limită se exprimă experienţele întregului univers şi care afectează direct fiinţele umane. Evident: această limită este viaţa cotidiană şi avatarurile existenţei; şi nu este puţin spus, căci aici au loc poezia şi literatura, ştiinţa şi politica, fenomenele militare şi economia între multe altele. Schema de mai jos oferă o bună aproximare a bandei vizibile a universului care a fost numită atavic „realul”:
Sursa: Internet (publică)
Ei bine, începând din anii 1950 are loc o serie de evenimente care schimbă radical spectrul întregii istorii umane de până atunci; aşa: al întregii istorii umane.
Într-o extremitate, dincolo de cei 400 de nanometri, se află lumina ultravioletă, razele X, razele gamma şi razele cosmice. Şi în extremitatea cealaltă, lumina infraroşie, radarele, microundele şi undele radio, în sfârşit, frecvenţele extrem de scăzute. 400 de nanometri: mai puţin, cu mult mai puţin, de jumătate de centimetru amplitudine.
Scoasă în faţă de nume care nu sunt cunoscute publicului larg – cum ar fi P. Perlmutter, A. Penzias, V. C. Rubin, A. Riess, D. Schramm, R. Kirschner şi multe altele – cu dezvoltarea şi susţinerea magnificelor tehnologii recente – telescopul Hubble, detectorul de neutrini IceCube de la Polul Sud, măsura formei multicolore a curbei de lumină (MLCS prescurtarea în engleză) – şi cu participarea a numeroase echipe de oameni de ştiinţă şi umanişti în Chile şi S.U.A., Australia şi Anglia, se naşte gradual o nouă ştiinţă: cosmologia.
Aceasta este o poveste care a fost foarte frumos narata de R. Panek, în: The 4% Universe. Dark matter, dark energy and the race to discover the rest of reality, Boston, Mariner Books, 2011.
În concluzie, simbioza dintre cosmologie şi fizica particulelor face loc unui nou şi diferit cadru al universului de-a lungul studiului quasarilor, galaxiilor, microparticulelor fizice şi câmpurilor de particule. Rezultatul nu poate să nu fie surprinzător:
- Vedem doar aproximativ 4% din univers. Într-adevăr, în anul 2010 s-a stabilit că vârsta universului este de 13,17 bilioane de ani iar compoziţia sa de 72,8% energie obscură, 22,7% materie obscură şi doar 4,5% materie. Aceasta este, tehnic spus, materia barionica, categorie de materie pe care o cunoaştem şi din care suntem constituiţi.
Astfel încât mai mult de 96% din univers: a) nu îl vedem; b) nu ştim cu precizie ce este, în acest moment. Cuvintele „materia obscură” şi „energia obscură” sunt moduri de a spune căci ştiinţa nu a reuşit să stabilească ce sunt.
În treacăt spus, soarta întregului univers pare să fi rămas stabilită. Trăim într-un univers inflaţionist. Ideea centrală a unui univers inflaţionist este că trăim, literalmente, în multiple universuri paralele. Este ceea ce se cheamă multiversul. Ei bine, structura şi compoziţia universului sunt date confirmate. Consecinţa universurilor paralele este o derivaţie teoretică a acelui altceva, dar care nu a putut să fie deplin stabilită până acum.
Oricum ar fi, o concluzie este inevitabilă. E mai bine să fim precauţi în materie de realitate. Până la urmă povestea ştiinţei constă în deschiderea de la real către posibil şi mai încolo, chiar de la posibil către imposibilul însuşi.
A afirma realitatea în baza percepţiei naturale ne transformă în conservatori ultramontani. Realul nici nu se topeşte, nici nu se reduce la spectrul vizibilului şi, în mod sigur, nu în baza viziunii umane. Prin urmare trebuie să putem învăţa creierul să gândească dincolo de marginile percepţiei. O sarcină cu o încărcătură culturală şi politică imensă. În orice caz, creier şi percepţie nici nu coincid şi nici nu se implică reciproc şi necesar.
Pentru aceasta avem nevoie de ajutorul ştiinţei şi tehnologiei. Filosofic spus, ideea constă în a putea trece de la cunoaştere la gândire. Astfel experienţa umană trebuie să se modeleze mult mai profund iar cu aceasta sensul aventurii umane se umple nesfărşit de posibilităţi.
Traducere din limba spaniolă de Alina Manea
