-Carlos Eduardo Maldonado
Etica este un domeniu inocent şi inofensiv. Necesar, bine înţeles, dar credul şi timid. Este SF-ul lumii noastre.
În faţa acuzaţiilor publice şi mondiale de pederastie şi a solicitării Naţiunilor Unite de a informa şi de a-i preda pe preoţii pederaşti, Vaticanul – chiar şi acesta al lui Francisc, iezuitul – păstrează tăcere. Şi această tăcere este un mod de a minţi.
În faţa presei şi a comunităţii internaţionale, preşedintele diminuează toate efectele spionajului şi ascultării telefoanelor şi, cunoscător al timpurilor stupide care se întorc uşor către memorie, lasă lucrurile să treacă într-un plan secund. Apoi începe să vorbească cu familia despre problemele lor şi ale lumii. Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Sau acel politician care în perioada campaniei electorale declară deschis anumite lucruri în primul tur de scrutin dar care spune exact contrariul în al doilea ca să fie votat.
Un militar asasin în toată puterea cuvântului a obţinut o avansare în urma asasinării unor persoane civile acuzate mincinos de a fi fost luptători morţi în conflicte armate contra statului. Şi doarme în patul său, într-o garnizoană militară, cunoscând unitatea corpului şi fortăreaţa unităţii doctrinale. Restul nu-l interesează nici cât negru sub unghie.
Un bancher ştie că profitul din sectorul financiar este cu mult superior celui din sectorul productiv în oricare din formele sale datorită cametei legalizate de către stat. Camătă care îi obligă pe clienţii băncilor să plătească mult mai mult un credit sau nişte cumpărături iar acestea acumulează un capital pe care nu-l vor putea cheltui toată viaţa, nici a lor, nici a familiilor lor. Şi, pe de altă parte, vorbesc într-una despre pace, dreptate, responsabilitate social impresarială şi democraţie. O patologie instituţionalizată.
Un fost ministru al agriculturii a favorizat corupţia şi paramilitarismul distribuind bani, făcând împrumuturi ilegale, permiţând compromisuri, favorizându-se pe sine şi pe alţii. În acelaşi timp îşi îmbrăţişază copilul în tribunalul în care i se decide soarta. Este o minciună îmbrăţişarea unei mici creaturi până atunci inocente.
Un profesor universitar este acuzat de plagiat de către studenţii săi în cadrul unui doctorat în ştiinţe sociale şi umaniste la o prestigioasă universitate de stat. Profesorul acuză neânţelegere şi delict iar managerii universităţii se fac că nu văd. Bine înţeles, studenţii trăiesc cu frică şi anxietate căci profesorul le acordă punctaj la disciplina sa şi la facultate.
O echipă spaniolă ascunde preţul unui jucător calificat pentru a spăla bani în mijlocul unei crize economice profunde din care ţara nu poate ieşi. Iar şeful acesteia, în timp ce se distrează cu amanta la safari în Africa, le vorbeşte cetăţenilor despre unitate şi putere ignorând ilegalităţile fiicei sale favorite. Minciuna trăieşte liberă în palat, în media şi pe stradă.
Un preşedinte a protejat paramilitarismul în toate formele sale iar fratele lui a fost direct implicat ca expert intern şi ambii mint de-ţi stă mintea-n loc, dar mintea nu ţi se mai opreşte.
Şi cazurile se multiplică zi după zi, la toate nivelurile: mondial, naţional, departamental, local sau familial. Minciuna este forma de viaţă a majorităţii oamenilor publici. A marii majorităţi.
Ei bine, există în engleză o distincţie de bază foarte utilă: cei care sunt „taker” şi cei care sunt „giver”. Asta este, cei care iau, cer şi fură şi cei care oferă, ajută, servesc. Grosso modo, majoritatea afaceriştilor, militarilor, politicienilor, preoţilor de toate culorile, administratorilor şi liderilor sunt din prima categorie. Oameni care trăiesc în minciună – în întregul sens etic. Sau, din punct de vedere ştiinţific, în sensul complementar eticii, psihiatric.
Aceştia sunt cei care îmbolnăvesc lumea şi îi fac pe oameni necredincioşi şi egoişti; prin acţiune şi prin reacţiune. Capii tuturor valorilor, Mecena ai nihilismului. Pe scurt: oamenii din Davos. Sau din Vatican. Sau oamenii puterii. În fine, bărbaţi şi femei care sunt şi reprezintă chintesenţa capitalismului în toată accepţiunea cuvântului: politică şi economică, culturală şi axiologică.
Aşa cum semnala cu obrăznicie Goebbles, o minciună repetată de o mie de ori sfârşeşte prin a deveni avevăr. Patologie socială, pandemie mentală. Sau cum susţinea acest columbian, reprezentant al extremei drepte, invitându-i pe ai săi împotriva celor care i se opun şi a detractorilor lui, Gilberto Alzate Avendaño: „Calomnie! Calomnie să rămână ceva!”
Este cu adevărat de neînţeles, pentru cel mai sănătos dintre toate simţurile comune, cum se poate trăi în minciună. Atât de cronică şi de critică este boala încât nu au niciun fel de remuşcare şi pot privi în faţă camerele de fotografiat şi filmat în timp ce spun ceea ce zic ei că fac!
Cum pot exista oameni cărora nu li se dilată pupilele şi nici nu se bâlbâie, nici nu le tremură mâinile în faţa minciunii, înşelării, corupţiei, morţii? Ceea ce urmează nu mai este în întregime tema eticii ci este a mai rafinatei psihiatrii.
Aceşti agenţi ai puterii – „takers” – cei care iau decizii, cum eufemistic le place lor să-şi spună – îmbolnăvesc societatea prin mass-media: ale comunicării, amvonului, companiilor şi guvernelor. Şi îi transformă pe cetăţeni în psihopaţi: care oscilează între două lumi antagoniste şi ireconciliabile. Şi care imprimă în şcoli mizerii gen: educaţie civică, educaţie cetăţenească, cultură cetăţenească, religie şi alte materii asemănătoare.
Teologia morală se face una cu valorile democratice, iar acestea se fac una cu politicile publice şi private la scală mare. Trăirea unei vieţi în minciună: patologie totală.
Ei bine, cum pe bună dreptate susţinea Nietzsche – între altele – răsturnarea acestor scale de valori nu este doar un act de curaj ci, mai degrabă şi mai tranşant, este un act de sănătate şi o afirmare a vieţii. Iar afirmarea vieţii semnalează că nucleul mitocondrial al eticii este psihiatria. În timpurile care se duc şi în realitatea fiecărei zile.
A afirma viaţa şi a o face posibilă: este unul şi acelaşi lucru cu a denunţa această anomalie culturală congenitală care este viaţa în minciună. A trăi o viaţă bună este uşor de spus dar extrem de complicat. Înseamnă a deştepta acel instinct natural care respinge mirosul greţos al minciunii şi înşelării.
Fiindcă din punct de vedere legal ei cunosc toate trucurile ca să întârzie procesele juridice şi identificarea responsabilităţilor. Căci, aşa cum se zice în popor, cine-mparte, parte-şi face. A trăi o viaţă în minciună este, pentru ei toţi, regatul nepedepsirii, paradisul. Cel mai artificial dintre paradisuri. Cât ţine vremea lor…
Traducere din limba spaniolă de Alina Manea
