How thin is the blue line?

no images were found

Întâmplarea din spatele documentarului este următoarea: Un pic peste miezul nopții, pe 28 noiembrie 1976, o patrulă a poliției din Dallas formată din Robert Wood și Teresa Turko, fac un control de rutină și opresc o mașină care mergea cu farurile stinse. Când Wood s-a apropiat de mașină, șoferul l-a împușcat mortal. O lună mai târziu pe 21 decembrie, poliția din Dallas îl arestează pe Randall Dale Adams, un bărbat de 28 de ani, din Ohio,  angajat de doua luni în oraș. Deși Adams a pledat pe tot parcursul procesului nevinovat, a fost judecat și condamnat la moarte. Martorul principal este David Harris, care avea 16 ani și se dovedește peste ani (17) că era adevăratul făptaș.

Varianta lui Adams era că rămăsese fără benzină și cel care a oprit să-l ia a fost Harris. Au băut ceva, au mâncat, au fost și la un film după care acesta a dorit să rămână peste noapte la el. Adams, care dormea cu fratele lui, l-a refuzat, Harris a plecat supărat. Deja de atunci acesta avea cazier, furase mașina de la un vecin și avea antecedente violente (în timp ce Adams a stat în pușcărie Harris va mai comite o crimă și va ajunge la pedeapasa cu moartea). Adams în schimb, nu avea niciun antecedent. Deși se lăudase povestindu-le unor prieteni despre crima comisă, polițiștilor le-a arătat mașina furată și pistolul acuzându-l pe Adams de crimă. Fiind minor, Harris nu putea fi condamnat la moarte în timp ce Adams da, iar presiunea socială era uriașă pentru a restabili ordinea în urma morții polițistului, așa că justiția a luat în considerare martorii, deși nu erau credibili, precum și mărturia lui Harris. Teresa Turko (polițista, colegă de patrulă, a lui Wood) și-a modificat mărturia spunând că văzuse două persoane în mașină și că șoferul avea păr stufos ca al lui Adams. (Se pare că oricum nici ea nu respectase procedura și rămăsese în masină să bea un milk-shake în timp ce colegul ei ieșise să verifice șoferul oprit). Așa că Adams a primit condamnarea la moarte și ulterior, în urma unei rejudecări, condamnarea la închisoare pe viață.

Nouă ani mai târziu, 1985, Errol Morris face un documentar despre dr. James Grigson, „Dr. Death”, medicul psihiatru care evalua condamnații la moarte și astfel ajunge să-l cunoască pe Adams. Dupa 3 ani, Morris face un documentar (altul decât își propusese inițial), revoluționează genul, ajută la identificarea adevăratului ucigaș și contribuie la eliberarea un om nevinovat.

Ce rămâne în minte obsesiv după fiecare vizionare sunt câeva fraze din film. Începutul, imaginile turnului Reunion din Dallas și triunghiurile ascuțite ale vârfurilor zgârie-norilor din oraș, care înțeapă cerul înserat pe muzica neliniștitoare și rece a lui Philip Glass.

„Everything clicked. As if I had to be here„. Vocea din off a lui Adams ne introduce în tema filmului, el nu mai crede în coincidență, mai degraba în Destin.

„Why did I met this kid? I don’t know.

Why did I ran out of gas?I don’t know.

But it happen. It happen”

Și astfel, fiindcă a rămas în pană de benzină, Adams îl întâlnește pe cel care avea să-i schimbe tot parcursul vieții. Este cutremurător să-l auzi vorbind. Un om care își aștepta execuția în orice moment și care a stat 17 ani în pușcărie fără speranța de a ieși, povestește calm, asumându-și soarta, exact ca un erou din tragedia greacă, așezând deasupra lui Destinul în fața căruia omul este neputincios și hybrisul ridicol.

Felul în care Morris  (regizorul care a studiat filosofie ș istorie, dar care a lucrat ca detectiv), construiește filmul se apropie de o investigație, de altfel a fost numit după Thin Blue Line regizor-detectiv. Reconstituirile văzute şi reluate obsesiv din diverse unghiuri, detaliile care se repetă uneori în slow-motion (ceasul- timpul a fost unul din argumentele din instanță, arma, fișa cu cele 5 plăgi împușcate, fotografii și articole din ziare),  fascinația pentru detalii, pentru limita memoriei și a percepției, pentru felul în care suntem manipulați de imagine, pentru tabloidizarea justiției. O elegie a destinului, percepție pe care o creează cu ajutorul muzicii lui Philip Glass, a cărui contribuție trebuie amintităîn multe dintre documentarele lui Errol Morris. Tot ironia sorții face ca Thin Blue Line să fie legat de același oraș Dallas în care a fost împușcat președintele Kennedy, asasinat al cărui dosar și proces aufost intens criticateși tabloidizate

Fragila line albastră amintită abia după jumătatea filmului de unul dintre judecători, este o adaptare a expresiei „thin red line”, expresie folosită în războiul din Crimeea, doar că aici se referă la poliție, de unde albastrul. Linia albastră este simbolul celor care stau între cetățenii care respectă legea și anarhie.

Edith James, avocata lui Adams își amintește o vorbă, care, aduce o ironie amară situației: „Any prosecutor can convict a guilty man. It takes a great prosecutor to convict an innocent man”

Fragila linie albastră, a poliției și a justiției, prin care ne câștigăm senzația de siguranță și confort, care separă ordinea de haos, respectiv civilizația noastră de anarhie, este lipsită de criterii etice, morale, iar Errol Morris face o demonstrație despre cât de ușor putem greși, cât de mult funcționează mecanismul țapului ispașitor și cum toată lumea participă de fapt la o tabloidizare generalizată. Dacă în realitate Morris a făcut propria anchetă-investigație, el reușeste în film altceva: o meditație pe tema ne-adevărului, a violenței și a nesiguranței liniei imaginare.

După câțiva ani de la Thin Blue Line,  Adams este un om liber și Harris este mort. Într-un interviu Morris, revăzând un fragment cu Harris rămâne tăcut și apoi spune: „Mi-a plăcut David Harris. Nu cred că era un tip de treabă, cred că, din mai multe puncte de vedere, era un monstru. Dar era o  persoană captivantă, interesantă. El este inima poveștii. Randall Adams este țapul ispășitor„.

Finalul documentarului este micul reportofon care a înregistrat ultimul interviu al lui Harris, atunci când (fatalitate!) camera de filmat s-a stricat. Filmat din mai multe unghiuri și în cadre din ce în ce mai strânse, ascultăm o confesiune care va ajuta la eliberarea unui om.

„David Harris: I’m sure he is. (innocent)

Errol Morris: How can you be sure?

David Harris: Cause I’m the one who knows”

Până unde putem specula o apropiere între cazul prezentat de Errol Morris și cel al lui Mihai Moldoveanu?

“Cel care ajunge să citească aceste rânduri aș dori să îl rog să se gândească că oricare dintre noi are datoria morală de a nu lăsa ca răul să se ridice mai presus decât binele. În condițiile în care justiția română nu diferă cu absolut nimic față de Inchiziția de acum 600 de ani, orice om, în orice moment, se poate afla în situația în care mă aflu eu”. Citatul este al faimosului deținut al Penitenciarului Oradea, Mihai Moldoveanu, găsit vinovat și condamnat de Tribunalul Bihor, în prima instanță, la 25 de ani închisoare pentru omor deosebit de grav, tâlhărie și instigare la tâlhărie.

Cazul “Moldoveanu” este predat studenților de la Drept și prezentat ca una dintre cele mai mari erori ale sistemului juridic românesc. Cazul se regăsește și în cartea Erori judiciare a criminalistului Traian Tandin.

Dacă Adams are scris în destinul lui două întâlniri care îl așează în istorie: pe Harris, cel care îl transformă în figura unuia dintre cele mai mediatizate scandaluri legate de sentința la moarte și de limitele justiției dar si pe Errol Morris, a doua întâlnire care îi leaga destinul de unul dintre cele mai mari filme, și îl transforma într-un icon, un personaj dostoievskian, Moldoveanu se are doar pe sine. El luptă singur, fără vreo întâlnire spectaculoasă, fără martori mincinoși, contra unui sistem corupt, care pare să întruchipeze răul micilor detalii, al lipsei de bunăvoință și de iubire pentru aproape. La noi răul este un contabil, un birocrat, nu are grandoarea sau farmecul unui personaj complex, fascinant. Răul vine din detalii, chiar din lipsa marilor întâlniri. Fragila linie albastră abia dacă ne poate păzi de haos și atunci un deținut care se luptă pentru dreptate, care face greva foamei, care îsi coase buzele, care cere să fie eutanasiat ca măcar statul să nu piardă  bani cu el, care merge până la CEDO și câștigă, câstigă de fapt pentru noi toți.