Cazul Mihai Moldoveanu

În calitate de avocat, am fost impresionată, mai întâi, de “cazul Moldoveanu” şi aspectele juridice de natură penală ce au determinat calitatea sa “temporară” de condamnat. Paginile dosarului său ascundeau zeci de abuzuri, nenumarate încălcări ale normelor procedurale şi sfidau logica elementară.

Cu toate că probele nu indicau sub nicio formă că este vinovat, Tribunalul Bihor l-a condamnat la 25 de ani închisoare. Procesul a durat doi ani şi jumătate, perioadă pe parcursul căreia, din păcate, nu s-a făcut cercetare judecătorească, în adevăratul sens al cuvântului. Astfel, în cadrul acestui dosar: nu au fost audiaţi martorii, nu au fost efectuate expertize obligatorii ale petelor de sânge găsite pe maşina victimei, nu s-au analizat urmele de paşi şi tigările găsite la faţa locului, nu s-au expertizat amprentele găsite pe portbagajul maşinii victimei – în ciuda faptului că toate acestea puteau demonstra că Moldoveanu este nevinovat,  întrucât nu a fost la locul săvârşirii faptei.

Tribunalul Bihor nu şi-a format convingerea asupra vinovatiei sale prin analiza directă a depoziţiilor martorilor în cauză. Instanţa a dat citire în mod nelegal declaraţiilor scrise date de martori în cursul urmăririi penale, fără a putea aprecia asupra veridicităţii declaraţiilor acestora. În condiţiile în care singurele probe ale acuzării proveneau de la diferite persoane, care erau deja arestate, şi care susţineau că Moldoveanu le-ar fi mărturisit săvârşirea crimei sau împrejurări legate de faptă, era evidentă necesitatea interogării lor directe.

De asemenea, martorii care ştiau şi puteau declara că nu a fost implicat în faptele penale ce i se imputau, nu au fost audiaţi niciodată în faţa Tribunalului (ci doar ulterior de către Curtea de Apel Oradea care a şi pronunţat soluţia de achitare). Acei martori aveau cunoştiinţă despre imprejurări esenţiale din viaţa victimei omorului, ora la care fusese văzut şi auzit în noaptea crimei, problemele pe care le avea cu cămătarii şi care ar fi putut elucida împrejurările morţii sale. Ei nu au fost, însă, niciodată audiaţi.

Ȋmpotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Bihor, Mihai Moldoveanu a declarat apel, calea de atac fiind soluţionată de către Curtea de Apel Oradea.

Contrar aşteptărilor sale pesimiste, această Instanţă a continuat cercetarea judecătorească, a administrat probe ce-i fuseseră respinse de către Tribunal şi, în final, i-a admis apelul, l-a achitat şi a dispus punerea sa în libertate. S-a reţinut, în esenţă, că probele administrate în cursul urmăririi penale, a cercetării judecătoreşti şi în faţa instanţei de apel, sub aspectul infracţiunii de omor, nu sunt apte să înlăture prezumţia sa de nevinovăţie. De asemenea, cu privire la infracţiunea de tâlhărie reţinută în sarcina lui Mihai Moldoveanu, s-a constatat că nu a fost probată participarea sa, în orice calitate, la comiterea faptei.

A urmat, inevitabil, recursul Parchetului, soluţionat de către Curtea Supremă de Justiţie. Judecarea recursului s-a desfăşurat pe parcurul a două termene procedurale, în datele de 23 mai 2000 şi 3 octombrie 2000.

La termenul din data de 23.05.2000 procedura de citare cu partea civilă a fost viciată, drept pentru care s-a dispus amânarea cauzei. De asemenea, întrucât toţi trei inculpaţii beneficiau de serviciile aceluiaşi apărător din oficiu iar interesele lor erau contrarii, instanţa supremă a decis desemnarea a câte unui apărător din oficiu pentru fiecare dintre ei.

La termenul următor, cel din data de  03.10.2000, fără a reveni, însă, asupra dispoziţiei referitoare la desemnarea a câte unui apărător din oficiu pentru fiecare dintre inculpaţi, instanţa a trecut la judecarea cauzei. Singurele susţineri ale avocatului din oficiu au fost cele referitoare la faptul că „a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii Curţii de Apel”.

Nu s-au administrat probe şi Mihai Moldoveanu, ca de altfel şi ceilalţi inculpaţi, nu au fost audiaţi. Nu li s-a permis să-şi susţină punctul de vedere cu privire la recursul parchetului solicitându-li-se să spună repede doar dacă sunt sau nu vinovaţi, prin „da” sau „nu”.

Instanţa a amânat pronunţarea pentru data de 17 octombrie 2000 şi, ulterior, pentru 31 octombrie şi 7 noiembrie 2000. Amânarea pronunţării s-a făcut de fiecare dată nemotivat. Prin decizia din 7 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul parchetului, a casat decizia Curţii de Apel şi a menţinut sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor. Pe scurt: din nou, 25 de ani închisoare!

În momentul în care m-am confruntat cu acest dosar, Mihai Moldoveanu, deşi era condamnat definitiv, nu se resemnase şi continua să lupte pentru a-şi demonstra nevinovăţia. Mii de petiţii, memorii, sesizări, plângeri, contestaţii, scrisori… toate adresate celor care ar fi putut să schimbe ceva. Sistemul îi răspundea, invariabil, mereu la fel: “nu se poate face nimic”, “nu e de competenţa noastră”, “aveţi dreptate, dar…”.

Singura speranţă rămăsese Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Hotărârea a venit mai târziu decât era normal, după mai bine de 11 ani de aşteptare, pe data de 19 iunie 2012. Curtea a stabilit că Statul Român a încălcat dreptul lui Moldoveanu Mihai la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 (în ceea ce priveşte condamnarea sa de către Curtea Supremă de Justiţie fără a fi fost audiat şi fără a fi fost administrate în mod direct probe) şi art 3 lit. c) din Convenţie (în ceea ce priveşte lipsa sa de apărare) cu prilejul soluţionării recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În baza Hotărârii CEDO, a fost declanşată procedura revizuirii şi, pe data de de 6 noiembrie 2012, Mihai Moldoveanu a fost pus, din nou, în libertate.

În continuare, se va rejudeca recursul Ministerului Public promovat în anul 1999 împotriva Deciziei de achitare.

Nu ştiu ce aşteptări are Mihai Moldoveanu de la această rejudecare a recursului, dar e clar că nu va fi deloc uşor, deoarece Completul de 5 judecători (completul care a judecat cererea de revizuire în baza Deciziei CEDO) şi-a depăşit cu mult atribuţiile legale şi a creat premisele unor noi încălcări ale drepturilor sale procesuale şi, implicit, a revenirii la condamnarea iniţială.

Totuşi, nu vreau să cred nici măcar o secundă  că lupta de mai bine de 17 ani a unui om pentru a avea parte de un proces corect şi a-şi putea demonstra nevinovăţia ar putea fi inutilă.

Din respect pentru viaţa lui distrusă şi a familiei sale şi, mai ales, din respect pentru litera şi spiritul legii ar trebui ca, măcar acum, să se facă DREPTATE!