Îi este dat lui I.D.Sîrbu, asemeni lui Nicolae Steinhardt, să-şi împlinească destinul doar în postumitate : opera sa capătă profilul pe care puţini îl bănuiau, iar destinul său face corp comun cu textul în care s-a topit, până la pierdere de sine. Eliberat de marginalitatea pe care o aşezase asupra […]
Cei din urmă ani ai jurnalului lui Nicolae Iorga sunt cronica unei prăbuşiri: un sentiment al tragismului, personal şi colectiv, pare să domine. Ceea ce ar fi trebuit să fie apoteoza unei cariere politice, regimul carlist, este intervalul definit de războiul civil teribil şi de sfârşitul României Mari. Profetul şi […]
Cei de demult visau timpul pe care şi-l închipuiau egal cu sine, asemeni unui roman scris în pragul unei toamne ce întârzie până dincolo de marginile iernii, atrase de cerul ce devine foşnet marin de nori ai nopţii: fericirea lor era o fericire naivă şi stângace , iar mâinile lor […]
Cruzimea intră în istoria umanităţii ca parte a politicii înseşi: mai mult decât un act gratuit, ea devine instrument de educare şi de represiune. Vărsarea de sânge nu este niciodată gratuit, de vreme ce , dincolo de victimă, se află ideea care se cere nimicită. Cruzimea este, pentru politică, solul […]
Un plural al privirii este cel pe care nostalgia şi dorul îl convoacă, cu cadenţa lor de pauze şi de fraze: prin ochii celor vii cei morţi scrutează cel din urmă cer pe care inimile lor îl mai pot presimţi, acela al literaturii în care toate cuvintele destinului lor se […]
Privirea creşte din moarte asemeni unui arc voltaic ce străbate noaptea tulburată de fulgere himerice: ochiul eliberat pătrunde, vizionar, pănă acolo unde cei vii nu mai pot ajunge, dincolo de linia de sânge pe care biologia oarbă o ridică, aspră şi absurdă. Căci doar această privire în care moartea şi […]
Iar atunci când închid ochii zilei, spre a putea visa, ceea ce revăd este silueta graţiei care se oglindeşte în fereastra bijuteriei new-yorkeze: este dimineaţă, o dimineaţă de demult şi Audrey Hepburn se distinge pe un cer al inimii care nu poate îmbătrâni şi nici muri. Şi poate că Audrey […]
Am învăţat să scriu, în aceşti ani din urmă, pe măsură ce am îngăduit privirii ce se trezea în mine să se despartă de lumea în care nu mă mai recunoşteam: cuvintele au capătat intensitate de lacrimă, iar literatura s-a arcuit peste noi, spre a deveni cerul ce se uneşte […]
Şi poate că toamna este o recapitulare a destinului, ca şi cum zilele ei nu ar fi decât harta ȋn care privirea poate citi semnele unui timp ce duce mai departe amintirile celor de demult, asemeni unei trene marine de unde tulburate şi tainice. Şi poate că toamna este oglinda […]
Şi poate că nu putem scrie despre fericire decât din clipa în care am părăsit domeniul de certitudine al luminii: seninătatea care ni se păruse eternă a devenit, graţie îndepărtării, un peisaj sepia ce se topeşte în pasta nostalgiei. Căci exilul în care păşim, o dată cu dorul şi cu […]
