La data de 15 martie 1951 a început, în România comunistă, epurarea etnică după modelul stalinist. Zeci de mii de germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi din nordul Bucovinei, aromâni ş.a. au fost ridicaţi, sub ameninţarea armelor, din casele lor, urcaţi în trenuri de marfă, transportaţi şi abandonaţi apoi, fără cele mai elementare mijloace de subzistenţă, în câmpia pustie a Bărăganului. „Munci și zile în Bărăgan”, jurnalul Elenei Spijavca, una dintre supravieţuitoarele acestui gulag, are o incontestabilă importanţă documentară, constituind una dintre puţinele mărturii ale ororilor obsedantului deceniu. Jurnalul este, fără îndoială, unul de criză. Rostul său, precizat şi conştientizat de către diarista de ocazie, este de a servi memoriei publice. Avem de-a face cu un veritabil memorial al durerii, un răboj al eforturilor sisifice a căror miză a fost supravieţuirea. Evenimentele se cer consemnate pentru rememorarea ulterioară, în alt spaţiu şi în alte condiţii.
Clandestinitatea consemnărilor este exclusă: condiţiile precare de vieţuire fac imposibilă menţinerea secretului scriiturii. De altfel, caietul are un destinatar cert: posteritatea. Însemnările din infern vor servi, cum s-a şi întâmplat în spaţiul postrevoluţionar, memoriei publice, istoriilor colective revizuite. Consemnările zilnice, oricât de sumare, au rolul precizat de catalige ale memoriei. Ceea ce se consemnează poate fi uitat fără remuşcare, iar ceea ce păstrează nealterat memoria personală nu mai trebuie evidenţiat şi scriptic: „Grozave zile mai trăim. Ieri s-au împlinit trei luni de la plecarea lui Virgil, când au aflat că-i lipsă. Aceste momente nici nu-i nevoie să le mai descriu, căci rămân vii în memorie.”; „Au sosit Virgil cu Victor. Desigur mare eveniment, dar tot ce a fost azi nu se uită, deci nu e nevoie de scris.”; „Nu mai întind poveste lungă – căci tot nu voi uita eu întâmplarea din ziua aceasta.”
Obsesia memoriei, presiunea istoriei şi a evenimentelor, angoasa uitării – toate stau la baza iniţierii însemnărilor zilnice. Rutina liniştitoare a scriiturii generează frustrare atunci când, dintr-un motiv sau altul, ea trebuie anulată sau amânată. Această senzaţie recurentă este comună tuturor dependenţilor de jurnalul personal. Însemnările post-factum au rolul de a rezuma evenimentele zilnice: „Toată luna februarie n-am scris mai nimic, cu toate că ar fi trebuit, căci s-au petrecut lucruri vrednice de amintit, dar o să-mi dau toată stăruinţa, ca memoria să fie vrednică de al ei nume.” Lucrurile vrednice de amintit sunt nespectaculoase şi ţin de cotidianul vieţuirii în Bărăgan. Însemnările nu au caracter intim. Evenimentele la ordinea zilei, înregistrate de obicei fără efuziuni în spaţiul jurnalului, ţin de primirea/ întârzierea coletelor cu alimente şi bani din partea rudelor şi a prietenilor rămaşi în urmă, de procurarea bunurilor de subzistenţă (mâncare, săpun, un acoperiş deasupra capului), de îngrijirea copiilor, de primenirea adăpostului provizoriu, ca şi de munca voluntar-obligatorie pe care trebuie să o presteze toţi deportaţii, indiferent de vârstă.
Lumea alienantă a lagărelor funcţionează după cu totul alte legi faţă de lumea normală, în care libertatea, ca drept fundamental al fiinţei umane de a alege între diferitele opţiuni existenţiale, este subînţeleasă. Speranţele, planurile de viitor, proiectele personale nu-şi găsesc locul în această lume a îngrădirilor de tot soiul. Caracterul prospectiv al scriiturii diaristice refuză, aşadar, să se materializeze, fapt care augmentează impresia de captivitate atemporală, de prelungire a stării irecuzabile de provizorat istoric. Scriitura devine unica mărturie a unui spaţiu distopic, în care o ploaie uşoară ia proporţii de catastrofă naturală, iar absenţa pâinii ţine de domeniul tragicului cotidian. Nu numai lipsurile materiale cangrenează vieţuirea în câmpia Bărăganului, ci şi metamorfozele mentalităţilor. Toate clişee despre om şi despre virtuţile sale naturale îşi revelează falsitatea. Fragilitatea umanismului este desconspirată. Suspendarea condiţiilor minimale de civilizaţie determină anamorfozele iremediabile ale conştiinţelor. Diarista se mulţumeşte să constate, nu fără o doză de amărăciune şi revoltă:
„Aici, pe şantier, lumea s-a făcut foarte egoistă. Liusic a cerut ciocanul de la Tania şi a refuzat, sub motiv că se rupe coada. Apoi, altădată, vecina Tărâţă m-a refuzat să coc o pâine în cuptorul ei de afară, că se arde cuptorul. Alt caz, tot la ei, că se rupe sfoara, apoi că se strică căldarea, dar astea nu s-au întâmplat cu mine.”
Absurdul cotidian, de sinteză kafkian-orwelliană, devine normă: munca voluntară este, de fapt, obligatorie; cartelele gratuite trebuie, mai întâi, plătite; plata produselor de subzistenţă se face ori în bani (când şi-au pregătit bunurile pentru vânzare), ori în obiecte (după ce au reuşit să-şi procure bani):
„La 2 februarie nu se vindea decât pe obiecte, la 9 februarie, când Liusic s-a dus cu obiecte, vroiau numai bani, aşa că toată luna februarie ne-am chinuit cu de-ale mâncării, n-aveam nici zahăr pentru ceai, nici lapte, numai sos de ceapă, mujdei de usturoi.”
Aspectele considerate normale într-o lume liberă – cumpărarea unei pâini, prima ninsoare, schimbul de cărţi – sunt preschimbate, în canavaua diaristică, în adevărate evenimente cu priză escatologică: „Parcă suntem după un cataclism, zăpada aşa aranjată parcă ar fi nisipul Sahara.” O banală ploaie de primăvară poate să distrugă atât peretele de vată al bordeiului de chirpici cât şi viitoarea recoltă a familiei, ameninţând cu pauperizarea. Simularea normalităţii este posibilă prin respectarea calendarului religios şi prin celebrarea tuturor sărbătorilor, fie ele creştine, apocrife sau laice: de la Crăciun, diferiţi sfinţi şi sărbăbătorile pascale la Mărţişor, Babe sau onomastici. De altfel, într-o astfel de lume concentraţionară, în care legile sunt abolite iar speranţa este aprioric exclusă, singura consolare ţine de conservarea dimensiunii sacrului: „Speranţa e numai la Dumnezeu, căci noi, oamenii, nu mai putem face nimic.”
Cazul deportatei în Bărăgan, Elenei Spijavca, este unul fericit, căci la capătul drumului de spini se deschide perspectiva nesperată a libertăţii. În septembrie 1955, după patru ani petrecuţi în pustietate, diarista notează: „am fost anunţaţi că suntem liberi. Trăiască libertatea!” Imperativul scriiturii îşi pierde relevanţa: jurnalul de criză se încheie la fel de abrupt cum a şi început. Misiunea asumată, de a acumula fiecare eveniment până la alcătuirea unui puzzle al fenomenului concentraţionar, a fost îndeplinită. A rezultat imaginea intermitentă a unui fenomen atipic; deportarea în câmpia Bărăganului nu poate fi comparată nici cu fenomenul Piteşti, nici cu gulagul stalinist, nici cu lagărele naziste, pentru că nu poate exista o ierarhizare a ororilor. Absenţa torturii fizice în cazul fenomenului Bărăgan, nu exclude tortura morală, generată de ruptura brutală de mediul existenţei şi întreţinută de condiţiile de pauperitatea extremă, de senzaţia de abandon, de compromisurile la ordinea zilei, de umilinţă, absurd etc. Rolul scriiturii personale este acela, precizat de Elena Spijavca, în repetate rânduri, de a servi memoriei personale şi memoriei publice, de a împiedica uitarea, de a conferi, în ultimă intanţă, o legitimare unei experienţe care frizează absurdul. Din centru al lumii diaristice, eul devine martor umil al tribulaţiilor istoriei.
