„Just Send Me Word”: Speranta, dragoste si supravietuire in Gulag

Profesorul britanic Orlando Figes este autorul unor carti excelente de istorie a Rusiei, inclusiv superba “Natasha’s Dance”. A scris despre ororile colectivizarii, despre strategiile salvarii individului in conditiile terorii generalizate. Amintesc aici remarcabilul volum “The Whisperers”, una din cele mai importante carti despre anii stalinismului dezlantuit. Am citit acum un volum bazat pe corespondenta, purtata vreme de peste opt ani, intre doi fost colegi, inainte de razboi, la Facultatea de Fizica a Universitatii din Moscova. Erau colegi de grupa, s-a nascut intre ei o iubire ce avea sa strapunga zidul totalitar menit sa sa distruga sentimentele umane. Este o carte adevarata, profunda si emotionanta, o contributie esentiala la recuperarea dimensiunii subiective a istoriei acelor ani. Titlul cartii, aparuta in editie americana la Metropolitan Books in 2012, este un vers dintr-un poem al Annei Ahmatova: „Just send me word”…

El, Lev Miscenko, mobilizat in iunie 1941, dupa atacul german, a a ajuns prizonier, a trecut prin lagarele naziste, a evadat, a fost capturat, inchis din nou, s-a reintors in patrie si a fost condamnat pentru “tradare si spionaj”. Ea, Svetlana, a trait evacuarea, foametea, a pierdut rude apropiate in razboi si a asteptat. Exista un celebru poem (“Zhdi menia”–”Sa m-astepti”) de Konstantin Simonov despre iubitele care asteptau necontenit, chiar atunci cand “plangeau pe grind galbenele ploi”. Figes se ocupa de destinul literar si politic al lui Simonov in “The Whisperers”. Nascut intr-o familie aristocratica, a aderat la comunism si a devenit unul din barzii sistemului. Alaturi de Ilya Ehrenburg si Vasili Grossman,a fost fost unul dintre cei mai populari, de-a dreptul legendari, corespondenti de razboi. A participat la infama campanie anti-”cosmopolita” (antisemita) din perioada 1948-1853. In anii 60 a scris romane anti-staliniste, intre care “Vii si morti” si “Nimeni nu se naste soldat”.

Lev a fost deportat, a devenit zek (detinut in lagarele sovietice, asemeni haftling-ului din cele naziste), in zona arctica, la Peciora. Svetlana a lucrat la un institut de cercetari legate de cauciuc (era fiica unui mare specialist in acel domeniu). In chip miraculos, au ajuns sa-si scrie. Nu voi povesti aici care au fost tacticile de o imensa inventivitate pentru a putea comunica. Svetlana l-a vizitat, in pofida distantei imense si a nenumaratelor oprelisti. Ea ducea de fapt doua vieti: cea oficiala, de la Moscova, under era cercetatoare si o loiala membra a “colectivului”, chiar membra de partid. A doua viata, cea reala, era in scrisori, in putinele vizite, in pachetele trimise. Vorbim aici de peste 1,500 de scrisori, cel mai larg fond de acest gen existent la ora actuala. Ele se gasesc in arhiva Asociatiei “Memorial” din Moscova.

Orlando Figes le-a descoperit, le-a citit cu atentie, i-a contactat pe Lev si pe Sveta, a facut cu ei interviuri adancite, a publicat acum acest volum extraordinar. Eu unul am citit cartea pe nerasuflate, m-am identificat cu personajele, am aflat enorm despre lumea din lagare si despre aceea din exterior. Destinul Svetei poate fi comparat cu acela al printeselor Maria Volkonskaia si Ekaterina Trubetkaia, sotiile a doi eroi decembristi, imortalizate in poemul lui Nekrasov “Femeile ruse”.

Nu este nimic fals, nimic artificial in corespondenta din acesti autentici exponenti a tot ce a avut mai nobil spiritul inteligentstiei ruse. Lev nu a fost Osip Mandelstam, un poet genial mort in Gulag. Sveta nu a fost Nadejda Mandelstam, marea marturisitoare, dar biografiile lor apartin aceluiasi spatiu al demnitatii agresate. Vorbesc aici despre o noblete modesta, durabila si demna. Vorbesc despre obstinatie intru Bine la un ceas istoric cand atatia se inversuneaza sa serveasca Raul. Intr-o scrisoare din martie 1952, Lev ii marturiseste Svetei pretuirea sa netarmurita pentu femeile pe care le-a intalnit in viata: “Au fost atat de multe femei in viata mea ale caror calitati le admir incat niciun fel de exemple negative, intalnite direct ori ralatate, nu mi-ar putea schimba opinia.” (p. 229)

Prima scrisoare a fost trimisa de Lev matusii sale din Moscova, voind sa afle daca Sveta mai traieste (nu avusesera niciun fel de comunicare in anii razboiului). O ruga sa evite a o alerta, in caz ca este in viata. Nu voia sa-i faca rau prin relatiile cu un “ciumat”. De indata ce a aflat ca Lev traieste, Sveta i-a scris. Nicio secunda nu a acceptat ideea absurda ca ar fi tradat. Citez din Orlando Figes: “Like millions of other Soviet citizens, Sveta lived in a dual world of belief and doubt. In her public life she was a functionary of the Soviet system; her research on tyre production was necessary to the military-industrial complex which also rested on the exploitation of prisoners like Lev. But in her private life, emotionally, she identified completely with these prisoners, and tried to ease their suffering by sending money, food, and medicines.” (p. 219).

O asemenea carte ar trebui sa figureze in bibliografiile cursurilor de istorie a secolului XX. Simon Sebag Montefiore are dreptate scriind in “Financial Times”: “A poignant record illuminating the experiences of the millions who suffered untold miseries in Stalin’s grinding system of repression – and throughout the history of Russia as a whole. But, more than anything, this is a book about love … as fascinating and inspiring as it is heartbreaking; a unique contribution to Gulag scholarship as well as a study of the universal power of love, as relevant now as it was then. It is impossible to read without shedding tears” .

3 Comentarii

  1. cititor al cartilor mentionate in material says:

    Sa speram ca nu va fi acuzat de lipsa unei griji in ceea ce priveste utilizarea unor concepte imprumutate de la alti autori, sa ne gandim la o oarecare acuza de plagiat?, asa cum s-a intamplat cu celebra lucrare Natasha’s Dance (http://www.mhpbooks.com/orlando-figes-in-trouble-again-for-gross-inaccuracies-and-misrepresentations/)

    • Vladimir Tismăneanu Vladimir Tismaneanu says:

      Ati citit cartea? Poate vorbiti despre ea, nu despre ce s-ar putea spune pe baza de varii conjecturi. Va recomand recenzia semnata de Michael Scammell, biograful lui Soljenitin si Koestler, in „New York Review of Books”:

      http://www.nybooks.com/articles/archives/2012/jun/21/love-against-all-odds/?pagination=false

      • cititor al cartilor mentionate in material says:

        Da. Am citit atat Natasha’s Dance, cat si The Whisperers (ambele surprinzandu-ma prin complexitatea și totalitatea lor), si asta pentru ca subiectul tezei mele de doctorat este legat de propaganda comunista, si modul in care este utilizata Noua Scoala și literatura in formarea omului nou și a societatii în totalitatea ei. Tocmai de aceea am ramas putin surprinsa cand am citit acele comentarii atat la adresa autorului cartilor cat și a celor doua lucrari.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *