Realismul magic al lui Alejo Carpentier este încercarea de a imagina o formulă prin care naraţiunea să capteze sunetele noii lumi. După cum este şi maniera prin intermediul căreia o raţiune metisă şi anti- carteziană să se poată exprima,punând ordine în cărămizile unui univers care nu se mai supune legilor implacabile şi predictibile ale continentului- mamă. Realismul miraculos al lui Carpentier face ca proza să poată descrie, sigură de puterile ei, o întreagă cosmogonie, iar imaginaţia pe care se întemeiază ficţiunea produce propriul ei panteon de zei şi de umbre. Autonomia intelectuală a Lumii Noi se obţine prin eliberarea viselor până atunci ascunse în pântecele pâmântului mustind de seve. Artă hibridă, artă revoluţionară, (în accepţiune estetică şi ideologică), arta lui Carpentier este parte din acel impresionant trunchi inovativ ce va fascina cea de-a doua jumătate a veacului XX.
În ecuaţia acestei reinventări a literaturii, “ Împărăţia lumii acesteia “,publicată în 1949, este nu doar un manifest, ci şi un elogiu al surselor din care se hrăneşte această materie narativă caraibiană şi hispano-americană. Istoria pământului numit Haiti este ocazia de a coborî,poematic şi oniric, către rădăcinile tragediei ce generează discursul ei inconfundabil despre vis, rebeliune şi umanitate. Acolo unde arta tradiţională ar fi fost preocupată de contururile ferme şi de detaliile documentabile, realismul barochizant şi halucinatoriu al lui Carpentier topeşte deceniile parcurse în pasta inenarabilă a căutării de sine şi a mutaţiei culturale. Raţiunea europeană , organizată cronologic, este abandonată în favoarea luxurianţei şi elanului himeric. Istoria se transformă, o dată cu textul lui Carpentier, în aluatul care nu mai poate fi lucrat cu instrumentele tradiţionale ale literaturii.
Vocea locului este spectrul care îl obsedează pe autor- Mackandal şi Ti Noël, cei doi vrăjitori ce colindă culoarele dintre lumi, sunt expresiile cele mai închegate ale unei sensibilităţi ce ignoră, deliberat, compartimentările colonizatorului european. Metisajul lingivistic îl urmează pe cel cultural . Creola sclavilor haitieni este mijlocul ce transcrie experienţa de iniţiere religioasă şi salvarea din infernul cotidian. Religia afro- caraibiană pe care o oficiază africanii vânduţi în lumea nouă nu are nimic din spectaculozitatea de celuloid a unui film de serie B. Voodoo este sinteza unei tradiţii şi cel care permite, împotriva tuturor, continuitatea unui patrimoniu de mistere şi de speranţă. El este, în acelaşi timp, emblema unei lumi care pare incapabilă să iasă din matricea sângeroasă a propriei damnări. Sunetul religiei sincretice acompaniază parcursul comunităţii prin vămile atâtor încercări.
“ Împărăţia lumii acesteia “ este cronica onirică a creşterii şi descreşterii unei insule fondate pe cruzime- trauma originară nu poate fi eliminată din genomul intelectual şi rasial al colectivităţii. Ciclul violenţei şi al servajului pare că nu poate fi oprit. Naraţiunea lui Carpentier este încărcată de cruzimea vegetală a cotidianului marcat de cruzime, viol şi exces. Ridicarea sclavilor va mobiliza ura mesianică ce se naşte din experienţa seculară a tăgăduirii umanităţii lor. Odată cu focul care izbucneşte, civilizaţia plantaţiilor este aneantizată. Memorabilă şi barocă, scena întoarcerii, peste ani, a lui Ti Noël pe vechile locuri unde a trudit ca sclav încadrează această înghiţire de către junglă şi pământ a încercării europene de cucerire a insulei. Din opulenţa reşedinţei coloniale nu a mai supravieţuit decât mozaicul salonului ce devine decorul ceremoniilor modeste ale ţăranilor eliberaţi.
În acest spaţiu al jocurilor de umbre şi al închipuirilor, domnia lui Henri-Christophe, bucătarul încoronat domn al Insulei, este apogeul tentativei de a ridica edificiul înşelător al unei civilizaţii artificiale. Somptuos şi terifiant, regatul lui Henri- Christophe are drept cărămidă suferinţa celor pe care îi readuce, în numele unui vis de grandoare, la o nouă sclavie. Inversiunea valorilor evocă cetarea muribundă în care se refugiază negustorul de sclavi Cobra Verde al lui Herzog. Nebunia regelui construieşte un regat în marginile căruia sclavia este exercitată de africani asupra africanilor. Ca într-un joc dramatic de Jean Genet, foştii sclavi îmbracă hainele stăpânilor, ca şi cum prin acest gest ar putea exorciza demonii servituţii şi ai inegalităţii. Moartea regelui, devenit una cu mortarul citadelei sale inexpugnabile, este efigia acestui tărâm plasat sub zodia coşmarului.
Labirintică şi contrapunctică, ficţiunea lui Alejo Carpentier închide în sine himerele unui pământ ce îşi conservă, până la capăt, taina sa. Magia ce contaminează naraţiunea scriitorului cubanez este poarta prin care se poate intra în acest univers secund. Dispariţia finală a lui Ti Noël face parte din misterele pe care ficţiunea nu le poate descifra, ci doar convoca, mitic, în mijlocul unei explozii de mirosuri şi de amintiri.
