În Biserica Ortodoxă, liturghia e considerată cea mai importantă slujbă publică. În dimensiunea ei mistică, ea e o repetare a Cinei de Taină din joia prinderii lui Iisus (cu evenimentul central al transformării pâinii şi a vinului în Trup şi Sânge, aşa cum însuşi Iisus l-a întemeiat în faţa ucenicilor), iar în dimensiunea simbolică, o sacră punere în scenă a dramei mântuirii umane. Terminologia greacă-bizantină o defineşte ca slujbă destinată colectivităţii (leitourgia), dar şi ca acţiune prin care adunarea de oameni se roagă şi mulţumeşte lui Dumnezeu (eucharistein). Cele două rituri sunt, de fapt, interdependente. Euharistia, adică transformarea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Fiului jertfit, adună toate semnificaţiile trecerii creaţiei (a cărei coroană e omul) în noua dimensiune a Învierii. Omenii aduc darurile ca mulţumire, iar Duhul Sfânt coboară prin preot în cadrul liturghiei, le transformă şi, prin împărtăşirea cu ele, îi uneşte pe toţi cu Trupul crucificat şi înviat.
Trei liturghii au fost în practică în creştinismul răsăritean, atribuite, pe rând, Sfântului Iacob (cea mai veche), Sfântului Vasile cel Mare şi Sfântului Ioan Gură de Aur. Dintre ele, cea mai cunoscută şi mai des folosită este cea a Sfântului Ioan Gură de Aur. Ea s-a constituit ca rit încă din secolele IV-V pe un nucleu mult mai vechi („frângerea pâinii” e expresia folosită pentru euharistie încă din vremea apostolică — Fapte, 2.46) şi s-a dezvoltat mai târziu în forma de azi, preluând elemente rituale eterogene (în principal din rigurosul Israel şi din cosmopolitul Bizanţ), mai ales după ce creştinismul a devenit religie publică. Conservatorismul ei a garantat continuitatea Bisericii în mijlocul unei lumi aflată în continuă mişcare şi transformare şi a prezervat trăirea mistică în formulele ei consacrate. Liturghia a implicat dintru început o experienţă complexă, estetică şi mistică, deopotrivă. Muzica vocală, prezenţa icoanelor, gesturile preotului, mirosul tămâiei şi poetica imnurilor propun participantului la slujbă, dincolo de variatele cereri adresate Domnului pentru vii şi morţi, gustarea încă de aici a frumuseţilor Împărăţiei de dincolo. Sf. Maxim Mărturisitorul (sec. VII) sau Paul Evdokimov (sec. XX) au dovedit-o în analizele lor teologice.
Structural, liturghia are trei părţi: proscomidia (săvârşită doar de preot în altar), la care se pun pe Sfântul Disc părţi din prescura de jertfă (Agneţul — partea principală, a lui Iisus Hristos; apoi, pentru Maica Domnului, pentru cele nouă cete îngereşti, pentru arhiereu, pentru conducători, pentru ctitori, pentru morţi şi pentru vii) şi se toarnă în Potir apă şi vin; liturghia celor chemaţi (începutul propriu-zis al slujbei publice), care se deschide cu „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor” – în ea se scoate şi se citeşte Evanghelia, o primă formă de împărtăşire cu Hristos Cel din cuvintele Sale; liturghia credincioşilor, ce urmează imediat după „Cei chemaţi ieşiţi…”, în cadrul căreia se pun pe masa altarului discul şi potirul şi se săvârşeşte jertfa (transformarea apei şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos). În vremurile creştinismului primar, la ultima parte participau doar cei botezaţi şi pregătiţi de împărtăşire; restul, catehumenii, părăseau incinta slujbei la cuvintele „cei chemaţi ieşiţi…” (păstrate şi azi).
În modernitatea grăbită şi agnostică de azi, cei mai mulţi dintre participanţii la liturghie pleacă imediat ce se încheie primele două părţi (adică imediat după popularele „sfinte daruri”), fără a se întreba vreodată ce semnificaţie au. Ei se includ între catehumenii nebotezaţi fără s-o ştie. Ştim noi, în schimb, că, în ce priveşte sacrul, suntem de mult ori grăbiţi, ori ignoranţi. Liturghia e, pentru majoritatea, ceva între tradiţie folclorică şi inexplicabilă obligaţie matinal-duminicală.
(text apărut cu puțini ani în urmă în defuncta revistă constănțeană ”Tomis”)
