În anul 1971, într-un moment propice de aliniere a planetelor, la București, la Cluj și la Iași au fost înființate câteva licee cu limba de predare străină (engleză, franceză, rusă). Din păcate a fost vorba despre un eveniment meteoric. Au absolvit exclusiv trei promoții, apoi, în 1977, profilurile atât de aparte au fost desființate.
Unuia dintre aceste experimente, cel desfășurat la liceul bucureștean C.A. Rosetti, i-a fost dedicată, de curând, o carte de memorii. Se intitulează „Insula Rosetti ” și a apărut în mai 2026 la editura Cartea românească. Autorul principal este Alexandru Teodorescu, fost profesor de limbă și literatură engleză, dar și de istorie a Angliei în aceeași limbă, la liceul amintit. Amintirile sale de pe această „insulă” sunt completate de acelea semnate de două dintre fostele eleve din prima promoție (1975) cu: Carmen Săndulescu și Irina Horea.
Pentru a înțelege de ce Insula Rosetti este în același timp interesantă și încântătoare, trebuie să încercăm să înțelegem astăzi, la distanță de șase decenii de atunci, ce însemnătate a avut fenomenul indicat în titlu.
Așa cum reiese din această carte, experimental Rosetti poate fi asemănat cu un basm. Prezentarea cărții și a lumii pe care o evocă ar putea începe, de aceea, cu formula consacrată „a fost odată ca niciodată”. Titlul Insula Rosetti este foarte potrivit, fiindcă asta pare că a și fost acel experiment: o utopie. O insulă pe o mare aflată adesea în furtună sau o oază de libertate și de bucurie în deșert.
De exemplu, se vorbește mult și pe bună dreptate, în ultimul timp, despre faptul trist că școala nu mai formează gândirea critică. Se spune că mulți absolvenți de liceu nu mai au discernământ, nu percep diferențele dintre adevărat și fals. Totuși, în școala de acum șaizeci de ani nu a fost deloc așa. Iar la liceul de engleză, cu atât mai puțin. Metoda de predare, fie ea importată sau adaptată, era flexibilă, deschisă și putea fi personalizată. Alexandru Teodorescu spune: „Dialogul era alpha și omega. Ne stimula creativitatea/” (p. 29) Tot domnia-sa subliniază că „școala-pilot era un șantier. Metoda noastră de predare cerea de la elevi să aleagă, să acționeze și să reacționeze, să gândească și să argumenteze..” (p. 32) În plus, pentru a se simți cu toții în largul lor, pentru a întări iluzia că insula era o lume diferită care însă ar fi putut fi reală (dacă forurile ar fi vrut), atât profesorii cât și elevii aveau nume englezești.
Desigur, nu putea fi totul roz pe insula Rosetti, aflată în bătaia valurilor și a vânturilor. Profesorul relatează o intruziune a Securității în liceu. Carmen Săndulscu povestește despre o profesoară colerică, ranchiunoasă și nedreaptă. Irina Horea se referă, cu umor, la condițiile precare de viață din tabăra de la Telega.
Această carte mijlocește o călătorie. Nu numai în timp, ci și în spațiu. Găsim schițe de portret ale unor profesori și elevi, sunt evocate scene petrecute în clasă și în cancelarie, într-o tabără și într-o excursie. Și ajungem, în sfârșit, și în Germania, unde a emigrat profesorul Teodorescu și unde experiența pe care o acumulase la liceul Rosetti i-a fost de folos: „Le-am mulțumit în sinea mea Pamelei, colegilor și elevilor de la Rosetti, metodei noastre care ne permitea apropierea de elevi, dialogul de la inimă la inimă.” (p. 131)
Discret și totuși evident, umorul îi caracterizează, în diverse grade, pe toți autorii cărții. După cum era de așteptat de la un dascăl, Alexandru Teodorescu este sobru, pe alocuri chiar didactic. Carmen Săndulescu și Irina Horea, fiecare în stilul ei, scriu viu și colorat. În scriitura lui Alexandru Teodorescu, introspecția ocupă un loc important. Textul său este, evident, un volum de memorii, dar este și roman psihologic și Bildungsroman. Fiindcă insula Rosetti și-a pus amprenta și pe personalitățile unora dintre profesori, nu numai pe cele ale elevilor.
În paginile lui Carmen Săndulescu atrage atenția finețea cu care autoarea descrie detaliile, dar și stilul ei adesea ludic. Un singur exemplu: majoritatea capitolelor pe care le semnează au ca titlu versuri din cântece la modă în anii ’70. Un singur capitol face excepție: cel intitulat „Regula burghiului drept”.
În ceea ce privește textul Irinei Horea, nu poți să nu te lași impresionat de eleganța cu care trece lin, în pași de dans, de la un subiect la altul, Paragrafele despre „ce se purta” atunci, în tabăra de la Telega, ca și episodul „troglodiților” sunt memorabile.
De la prima la ultima pagină a cărții, cititorul înțelege că liceul C.A. Rosetti, în vremea când era o insulă, a fost un fenomen extra-ordinar și extraordinar. Extraordinar, dar efemer. Efemer, dar care a lăsat urme adânci în educația și în conștiința celor care au participat la acest experiment.
Concluzia care se desprinde din volumul Insula Rosetti, „morala” acestei povești – dintr-o carte despre școală, elevi și profesori nu putea lipsi dimensiunea morală – este că toți cei implicați în experimentul Rosetti, autori și personaje, poate că nu „au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”, dar uneori, când le-a fost greu în viață, s-au putut refugia pe insulă și atunci e posibil ca lucrurile să le fi părut, pentru un timp, mai suportabile. Alexandru Teodorescu o spune, de altfel, explicit: „Ca întotdeauna în momentele de criză, m-am retras pe insula Rosetti. De la ea îmi luam forța și concentrarea să pot medita asupra viitorului școlii-pilot. Și al nostru. Cât timp va rezista liceul de engleză? Când va ajunge [mistralul] pe insula adolescenței? Când va fi rândul nostru?” (p. 60).
Experimentul Rosetti a durat puțin. Însă cartea care i-a fost dedicată are „defectul” de a fi prea scurtă.
