“Autoapărarea unui om politic”, tradusă acum magistral de Smaranda Bratu Elian şi prezentată in ediţie bilingvă ȋn “ Biblioteca Italiană”, este oglinda în care se poate zări ceva din chipul celui care a fost Francesco Guicciardini.
Exerciţiul retoric din aceste pagini este mai mult decât justificarea unei direcţii de politică externă : el este încercarea de a explica şi lumina un destin plasat pe fundalul unei istorii italiene tragice şi imprevizibile. Scriind despre sine, scriind despre erorile sale, Guicciardini scrie, magistral, despre condiţia dramatică a omului care ambiţionează să modeleze evenimentele, înţelegând întreaga complexitate a unei dinamici peste care nu poate fi stăpân.
Omul şi politica
Asemeni lui Machiavelli, Guicciardini este un fiu al Florenţei şi un erou al vremurilor sale. Ca şi Machiavelli, Guicciardini se ratează, în cele din din urmă, ca om de stat, iar din această ratare se iveşte textul operei sale. Eşecul hrăneşte introspecţia, dar şi elanul analitic. Îndepărtarea de putere permite decantarea experienţei în geniul frazelor sale.
Privit, inevitabil, ca parte a vecinătăţii ilustre ce îl include pe Machiavelli, Guicciardini posedă un dar aparte al privirii cu care pătrunde până în miezul naturii umane şi al politicii. Guicciardini este un modern, prin îndoielile şi prin ambiţiile sale. Iar pecetea modernităţii sale este realismul ce, eliberând de iluzii, îl apropie de miezul unei istorii teribile. Se poate spune că în judecăţile sale se simte suflul celor care, în secolul XX, vor contempla imaginea politicii : Gucciardini este aronian prin capacitatea de a analiza interacţiunea dintre state, ca parte din concertul internaţional.
Lentila realistă a lui Gucciardini este inseparabilă de epoca care îl zămisleşte. Guiccciardini trăieşte un sfârşit de lume : ordinea republicană a cetăţilor italiene este pe cale de se prăbuşi, ȋn vreme ce descoperirea Americii deschide un nou drum, acela al imperilor coloniale. Florenţa lui Guicciardini nu mai poate fi , in acest peisaj volatil, decât un actor de rang secundar. Căci viitorul ei depinde de capacitatea de a se stabiliza intern şi de a supravieţui prin alianţe înţelepte.
Catastrofa ce urmează invaziei franceze inaugurează un timp care explică realismul lui Guicciardini. Omul de stat este un diplomat şi un admnistrator. Perspectiva sa se lărgeşte , spre a include spaţiile de dincolo de Italia. Balanţa de putere trebuie reinventată, spre a evita o tragedie. Căutările politicianului pregătesc interogaţiile scriitorului şi ale moralistului.
În mai mare grad decât Machiavelli, Guicciadini este ataşat de această privire realistă. Realismul expune egoismul uman şi potenţialul de turpitudine. Realismul dezvăluie ambiţia şi interesul propriul ca pe motoarele comportamentului omenesc. Realismul descurajează orice efort de a consrui soluţii cu valoare universală: fiecare caz se cere privit în unicitatea contextului său. Realismul este atent la mişcarea lentă şi aproape insesizabilă a plăcilor tectonice ale istoriei: ochiul uman nu poate percepe complexitatea acestor transformări de adâncime.
Acest realism al lui Guiccuadini se aplică contemporanilor pe care îi evocă în paginile sale. În Lorenzo Magnificul el presimte temperamentul unui tiran suspicios. O anume monstruozitate ineptă îl defineşte pe Lodovico il Moro, conducătorul Milanului. Savonarola este victima pulsiunilor sale escatologice.
Trasat in culori tacitiene, tabloul italian al lui Guicciardini nu poate admite speranţa în salvatori. În Cesare Borgia el contemplă nu pe unificatorul Italiei, ci pe condottierul care nu duce până la capăt nimic. În cele din urmă, realismul lui Guicciardini este cu atât mai modern cu cât el anticipează provocările celor care vor veni: războaiele sunt teribile prin imprevizibilitatea lor. Ele ȋşi cuprind propria lor logică şi strania lor dinamică. Planificarea lor este o datorie- a le porni fără o ţintă este un act suicidar.
Realismul lui Guicciardini nu trebuie citit ca un cinism. Dimpotrivă, el invită la preţuirea acelei virtuţi a prudenţei. Moderat în arta guvernării, Guicciardini ridică prudenţa la rangul de temelie a viziunii sale. De vreme nu putem nici citi viitorul şi nici clădi o cetate perfectă, suntem chemaţi să administrăm o societate internaţională fragmentată şi o ordine constituţională incertă. De aici, acest imperativ al fermităţii prudenţei.
Vocea lui Guicciardini este dominată de acest timbru al pătrunderii vizionare. Gândurile sale se disting în vuietul de arme, spre a ajunge până la noi, sobre şi memorabile. Din prudenţa realismului său putem extrage energia propriei noastre lucidităţi, spre a evita fatala capcană a iluziilor colective.
