Despre vise şi coşmaruri

Într-una din nopţile trecute, pe când cădeam în somn, am auzit-o pe bunica mea bătând în mine ca în poarta casei şi vocea ei se tânguia de afară să o primesc înăuntru. Atât de vie îi era ruga, încât m-am trezit vrând să-i deschid. M-am pomenit cu ochii pironiţi în întuneric şi inima mi se zbătea în piept cu glasul bunicii.

Readormind, m-am văzut rătăcind printr-un labirint de clădiri şi de drumuri căutând-o în neştire. După ce am încetat s-o mai caut, m-am auzit chemată de vocea bunicii, dar când m-am întors spre ea, în dreptul meu s-a arătat o necunoscută.
– Prin ochii cui ai trecut de te-am zărit deodată, tocmai când credeai că ne pierduserăm una de alta? m-a întrebat străina.

Pribegia din somn, făcută parcă la întâmplare, îmi arată că există un dedesubt adânc care la suprafaţă poate lua orice chip, dar care rămâne acelaşi în consistenţa sa lăuntrică. Aud vocea bunicii chiar dacă ea vine cu o altă înfăţişare, necunoscutul îmi pătrunde în auz sub vălurile familiarului. Uneori familiarul se îndepărtează pentru ca neobişnuitul să-i poarte numele în aproape.

În vis, bunica mea încuia apoi uşile dar numai pentru ea, căci pentru mine, cea rămasă în urma ei, ele se deschideau la cea mai uşoară atingere a mâinii. Eu nu o puteam găsi, dar ea mă putea afla oriunde şi vocea ei putea să-mi intre în auz în fiecare clipă, ca ceva permanent dar nevăzut, după cum eu, dacă mă uitam în jur, o puteam descoperi pe bunica mea sub alte chipuri care nu alterau cu nimic identitatea profundă de care îmi legasem dorul.

Numim coşmar nu numai ceea ce ne sperie ci şi ceea ce nu se poate închega într-o certitudine. Visez că vreau să spun ceva extraordinar de urgent sau important cuiva sau chiar unei mulţimi şi cuvintele se fac ca de ceaţă. Vreau să apuc ceva şi scap mereu din mâini fragila alcătuire care se unduieşte ca o apă. Vreau să ajung repede undeva, dar fie nu găsesc în grabă hainele potrivite, fie că drumul se despleteşte în meandre cu obstacole fluide ce par de netrecut. Ce-mi părea aproape sau la îndemână se face de neatins, de neînţeles.

Mă trezesc după goana din vis pe celălalt tărâm al fiinţei mele, în realitatea suspectă a lucrurilor care nu curg şi nu se dizolvă deocamdată. Aş vrea să-mi continui drumul mai departe dar spaţiul e altul şi trebuie să o iau altfel.

Coşmarele ne oglindesc inadecvarea la această lume. E ca şi cum am fi făcuţi pentru altceva şi în vis avem revelaţia nu doar a nepotrivirilor şi a lipsei de sincronizare ci şi a faptului că noi înşine suntem răspântii, răscruci ale spiritului cu materia care se subţie pe măsură ce paşii care ne străbat se fac tot mai largi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *