Tata obişnuia să-mi spună: „Yeonmi-ya, după tigru rămâne blana, după om rămâne numele; tu fă-ţi un nume bun care să dăinuie”. Dacă muream în deşert în noaptea aceea, nu ar fi rămas nimic după mine. Simţeam că viaţa mea ar fi fost degeaba.
În timp ce priveam tapiseria stelelor, mişcându-mi mereu picioarele ca să nu îngheţe şi încercând să ajut tânărul cuplu din grupul nostru să-şi încălzească băieţelul, îmi amintesc că mă gândeam la toate pe care le înduraserăm eu şi familia mea până atunci – cum toate ar fi fost fără sens dacă nu reuşeam să găsesc o modalitate de a le da sens. Mi-am promis în noaptea aceea ca, dacă reuşesc să ajung dincolo – dacă scap cu viaţă –, să găsesc o cale de a da sens tuturor acestora: dispariției lui Eunmi, abuzurilor suferite de mama, încarcerării şi morţii tatei.
Trebuia să trăiesc ca să spun povestea mea şi povestea celor 21 de milioane de nord-coreeni care trăiesc în cel mai întunecat loc de pe pământ.
Eu şi mama am fost norocoase că am reuşit să ajungem tefere în Coreea de Sud. Misionarii care ne-au ajutat ne spuseseră de mai multe ori să ne pregătim pentru posibilitatea de a fi prinse de autorităţile chineze şi trimise înapoi în Coreea de Nord. Singurele noastre pregătiri pentru această eventualitate fuseseră mijloacele de a ne părăsi iute trupul: luaserăm cu noi lame şi otravă.
